ION PODOSU

luni, 7 octombrie 2019

Lansare de carte Ion Podosu

miercuri, 23 noiembrie 2016

SCRIITORUL ION PODOSU, UN REPREZENTANT VALOROS AL CREATORILOR CU DEFICIENŢE DE VEDERE

Membru al Uniunii Scriitorilor Români şi preşedinte al Filialei Cluj a Asociaţiei Nevăzătorilor din România, Ion Podosu este un scriitor clujean cunoscut pentru volumele sale de poezie şi critică literară : „Poduri peste ceaţă” (1997), „Universul prozei lui Vasile Voiculescu” (2007), „Ion Vinea – un melancolic al avangardei româneşti” (2010), „Apa glasului” (2012). Ultimul volum – „Mozaic” – apărut, în 2016, la Editura Limes este o antologie de articole, eseuri şi recenzii literare.. Recent, în 10 noiembrie 2016, volumul „Mozaic” a fost lansat la Biblioteca Municipală din Hunedoara iar în iunie cartea a fost prezentat publicului clujean în cadrul unui eveniment literar organizat de Biblioteca Judeţeană „Octavian Goga” din Cluj-Napoca.

Liliana Moldovan (L.M.) : -Stimate d-le Ion Podosu mi-ar face plăcere să începem acest interviu cu rememorarea unui aspect important al carierei dumneavoastră şi anume, primirea în Uniunea Scriitorilor Români. Ce a însemnat pentru dumneavoastră primirea în Uniune?

Ion Podosu (I.P) : – Primirea în Uniunea Scriitorilor din România (USR) s-a făcut în două etape, prima în 2011, când am fost primit ca membru stagiar, fiind necesare trei recomandări de la membrii USR şi de publicarea a cel puţin trei volume. Pentru titularizare, se cereau mai multe recenzii sau cronici literare de la critici şi istorici literari de notorietate, dar în 2013 aceste cerinţe s-au relaxat şi mai mulţi membrii stagiari au fost titularizaţi. Desigur, primirea în USR reprezintă, în primul rând, o confirmare a valorii scrisului meu şi, în al doilea rând, o notă de prestigiu personal şi nu numai, ci şi pentru categoria creatorilor cu deficienţe de vedere pentru că nu mulţi au devenit membrii ai acestei uniuni de creaţie.

L.M. : -Am sa vă invit, în continuare, să alunecaţi cu gândul spre anii studenţiei. Cum erau trataţi studenţii nevăzători in vremea comunistă?

I.P : – Dintr-un început, trebuie să spun că am avut şansa să devin student la Facultatea de Filologie (cum se numea în acea perioadă Facultatea de Litere) a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, deoarece după 1980 a fost interzisă accederea deficienţilor de vedere în universităţi. Nu ştiu precis motivele acestei interdicţii, dar unul dintre ele bănuiesc că a fost faptul că nu se mai găseau locuri de muncă în şcolile speciale în care puteau să-şi exercite profesiunea cadrele didactice nevăzătoare. Eu am urmat cursurile facultăţii amintite între 1974-1978 la secţia română-spaniolă, având ca profesori personalităţi ale limbii şi literaturii române, cum ar fi : Octavian Şcheau, Doina Curticăpeanu, Ion Pop, Mircea Zaciu, D.D. Draşoveanu, Teodor Boşca, Ion Vartic şi alţii, care îi tratau pe studenţii nevăzători cu obiectivitate dar şi cu înţelegere, mai ales că în această facultate au fost mai multe promoţii cu absolvenţi nevăzători. Aş menţiona totodată că am avut şi buni colegi, în marea lor majoritate, unii dintre ei fiind personalităţi scriitoriceşti în devenire : Ioan Groşan, Ion Simuţ, Lucian Perţa şi Radu G. Ţeposu (plecat mult prea devreme dintre noi).

L.M. : -Ce amintiri aveţi din perioada în care aţi fost profesor apoi director la Liceul pentru elevii cu deficenţe de vedere? Care au fost cele mai rodnice momente ale acestei perioade dar cele mai dificile?

I.P : – Am absolvit facultatea în 1978, prima repartiţie guvernamentală primind-o la Ghelari, judeţul Hunedoara fapt care m-a determinat să intervin cu insistenţă la Ministerul Învăţământului pentru a primi o catedră în învăţământul specializat pentru copiii cu deficienţe de vedere. În cele din urmă, am fost repartizat ca profesor preparator (un fel de meditator pentru elevii cu rezultate slabe la învăţătură) la şcoala pentru nevăzători din Cluj-Napoca, reuşind ca din 1990 să mă titularizez pe catedra de limba şi literatura română şi funcţionând aici până în 2010.

Satisfacţiile profesionale au constat în obţinerea gradelor didactice, în conducerea comisiilor metodice sau în prezentarea şi publicarea unor lucrări de specialitate, dar, desigur, cele mai semnificative au fost acelea privind rezultatele deosebite obţinute de elevii mei la olimpiadele şcolare, la alte concursuri, unii dintre ei remarcându-se, după terminarea studiilor, cu publicaţii în reviste sau chiar în volume. Totodată, în acest context, menţionez că am reuşit închegarea unui colectiv redacţional care a scos o revistă şcolară, intitulată “Adolescent magazin”, transmiţându-le eleviilor valoriile umaniste fundamentale, dezvoltându-le gustul estetic şi, nu în ultimul rând le-am stimulat dragostea pentru lectură, pentru frumos în general.

Am fost ales director-adjunct al şcolii cu o largă majoritate în anul 1990. Ca o primă provocare a fost menţinerea unui climat echilibrat al diferitelor tendinţe de neînţelegeri între oameni, găsirea soluţiilor adecvate la revendicările de tot felul şi aducerea procesului instructiv-educativ pe făgaşul normalităţii, aceasta în contextul apărut după evenimentele din decembrie 1989.

Un obiectiv primordial pentru noua conducere, din care făceam parte, a fost reînfiinţarea ciclului liceal în şcoală noastră (desfiinţat, în mod abuziv, în 1983), fapt care s-a realizat în primăvara anului 1990, având şi concursul proaspătului inspector în Ministerul Educaţiei Naţionale, în persoana lui Radu Sergiu Ruba. Desigur, au mai fost şi alte provocări, între care aş aminti organizarea şi desfăşurarea examenului de admitere pentru toate liceele speciale din ţară, ridicarea standardelor profesionale ale cadrelor didactice, dar şi cele de învăţare şi disciplină ale eleviilor, optimizarea condiţiilor de viaţă în internat, organizarea schimburilor de experienţă şi stabilirea de relaţii internaţionale, atât de necesare pentru instituţia noastră.

L.M. : -Aţi debutat la în 1977, ca membru al Cenaclului Echinox, dintre autorii cunoscuţi, pe cine aţi avut coleg în vremea cât aţi frecventat acest cenaclu literar?

I.P : – Cenaclul “Echinox” era condus de regretatul Marian Papahagi şi la el participau nu numai filologi, ci şi studenţi de la alte facultăţi, de aici recrutându-se redactorii şi colaboratorii revistei cu acelaşi nume. Pe lângă colegii mei de an, amintiţi mai sus, au participat la acest cenaclu alţi numeroşi scriitori ce aveau să devină reprezentativi în literatura actuală : Ion Mureşan, Mircea Petean, Ioan Moldovan, Octavian Soviani, Ovidiu Pecican,Virgil Chiuariu, Aurel Pantea etc.

L.M. : -Vă mai aduceţi aminte la ce vârstă aţi scris prima poezie şi la ce se referea?

I.P : – Fiind născut în zodia Racului, aproape toate evenimentele din existenţa mea au apărut şi s-au săvârşit cu o oarecare întârziere. Astfel că şi prima mea poezie se înscrie în acest fenomen, producându-se pe la 13-14 ani, fiind o poezie pastel (aş putea-o defini, pentru că se referea la anotimpul vara), în acest anotimp aflându-mă în vacanţa mare.

L.M. : -Pe lângă poezie, aţi scris şi două cărţi de critică literară : una închinată lui Vasile Voiculescu, a doua referitoare la poezia lui Ion Vinea. Se regăsesc în vreun fel aceşti doi autori şi în poeziile dumneavoastră?

I.P : – În ce priveşte influenţa celor doi scriitori pe care i-am comentat în eseurile critice dedicate (V. Voiculescu şi Ion Vinea) se poate face următoarea distincţie : Voiculescu ma influenţat – aş putea spune – în modalităţile de receptare a unei opere în proză, fiindcă prozatorul a constituit o surpriză pentru mine şi, în acelaşi timp, şi după opiniile unor critici şi istorici literari, proza este partea de rezistenţă a creaţiei voiculesciene. Referitor la influenţa poetului Vinea, pot afirma că ea a existat şi mai există pe lângă alte înrâuriri poetice cum ar fi cele ale lui Lucian Blaga, Georg Trakl, Rilke. E. A. Poe, Ion Pillat, Stéphane Mallarmé şi alţi poeţi români ori străini.

L.M. : -Ce ne puteţi spune despre volumul publicat în acest an la editura Limes? Prin ce se distinge volumul „Mozaic” de cărţile apărute în anii anteriori?

I.P : – Volumul “Mozaic”, apărut în acest an la editura Limes, este o carte de publicistică, cuprinzând în cele patru cicluri cam toate articolele publicate de a lungul celor peste 40 de ani de publicistică, majoritatea lor în revista Asociaţiei Nevăzătorilor din România, “Viaţă Nouă” (ulterior, “Litera Noastră”). În acelaşi timp, cartea se vrea o fereastră deschisă spre universul persoanelor cu deficienţe de vedere, relevând în deosebi aspectele pozitive din viaţa şi activitatea acestora. Am realizat aici câteva portrete ale unor nevăzători de excepţie, precum şi unele evocări ale unor dascăli pe care i-am avut în liceul pentru nevăzători din Cluj-Napoca, care ne-au lăsat în suflete amintiri de neuitat. Aş menţiona că am inserat în acest volum şi o serie de recenzii, cronici şi medalioane literare ale unor scriitori reprezentativi din literatura naţională şi universală, unele dintre aceste cărţi fiind citite şi înregistrate în studioul de înregistrări al ANR, eseurile respective constituindu-se totodată în recomandări de lectură pentru cititorii nevăzători.

L.M. : – Cum aţi ajuns membru și ce rol ați avut în Comisia de Cultură şi Educaţie a Uniunii Europene a Nevăzătorilor?

I.P : – În Comisia pentru Cultură şi Educaţie a Uniunii Europene a Nevăzătorilor am fost propus de Consiliul Director Naţional al ANR, şi în special, de preşedintele de atunci, R.S. Ruba, primul stagiu fiind între 2007-2011. Am participat la mai multe întruniri ale acestei comisii şi am fost raportorul asupra situaţiei învăţământului pentru persoanele cu dizabilităţi vizuale, reflectate în legislaţia ţărilor din Uniunea Europeană, raport apreciat de preşedintele şi membri comisiei. Am fost reconfirmat şi în stagiile următoare, dar activitatea comisiei s-a axat mai mult online, iar rezultatele activităţii au fost tot mai puţin convingătoare.

L.M. : -Mulţumesc pentru interviu.

LILIANA MOLDOVAN

VICEPREŞEDINTELE ASOCIAŢIEI NEVĂZĂTORILOR DIN ROMÂNIA ÎŞI LANSEAZĂ CEA MAI RECENTĂ CARTE LA HUNEDOARA

Deşi orb, Ion Podosu a găsit puterea de a trăi o viaţă normală şi de a deveni el însuşi un model în comunitatea care l-a adoptat.

Avea şapte ani când, aproape pe nesimţite, a rămas, pentru totdeauna în întuneric. Suferea de o formă de glaucom care zi de zi îi răpea tot mai mult cel mai important simţ dintre toate: vederea. Spune că niciodată n-a văzut lumea clar, însă îşi aminteşte formele lucrurilor, culorile, vede astăzi cu ochii minţii titlurile ziarelor de altădată şi îşi aminteşte cum se juca, alături de ceilalţi copii, pe uliţa satului, în copilărie. Parcursul lui a fost, însă, unul exemplar: handicapul nu l-a înfrânt, dimpotrivă, Ion Podosu a ajuns, la propriu, un model pentru copii şi, mai apoi, tineri ca el.

De la Movila Banului, la Cluj

„Părinţii mei erau oameni simpli din Movila Banului, un sat din judeţul Buzău. Tata era un ţăran cu şapte clase care, când a văzut că ceilalţi copii merg la şcoală, s-a întrebat dacă nu o fi cumva vreo şcoală specială, la care să pot învăţa şi eu. Tot întrebând în stânga şi în dreapta au ajuns la Asociaţia Nevăzătorilor din Ploieşti, pentru că noi la Ploieşti eram arondaţi. Iar acolo a aflat că există o şcoală pentru copiii cu deficienţe de vedere la Cluj-Napoca”, îşi aminteşte Ion Podosu. Când l-au trimis la Cluj ceva s-a rupt în inima lui. Şi, pentru că părinţii nu aveau bani, şi-au trimis băiatul cu o delegată a Asociaţiei Nevăzătorilor. Până în clasa a patra dorul de satul natal l-a măcinat permanent. Recunoaşte că, în ciuda atmosferei destul de calde de l-a Cluj, s-a adaptat greu. Mai ales în condiţiile în care imediat ce a ajuns la Cluj a dat peste ele hepatita şi alte boli ale copilăriei. „Parte din primul trimestru şi cel de-al doilea le-am petrecut în spital, în primul an, însă, cu ajutorul dascălilor, care în acea vreme erau oameni foarte dedicaţi, am reuşit să trec şi să închei cu bine anul”, povesteşte Ion Podosu.

Student la română-spaniolă

A urmat, apoi, adolescenţa, iar tânărului de la Buzău a început să-i placă la Cluj. Simţea, acum, că vacanţele acelea care ţineau cât toată vara erau, parcă, prea lungi. Că-i era dor de colegi şi că voia să se întoarcă în inima Transilvaniei. După ce a absolvit liceul s-a înscris la Facultatea de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai. Marcat de scrierile lui Cervantes, a ales specializarea română-spaniolă, o limbă care nu se prea auzea prin anii ’70 pe la noi. De altfel, era prima promoţie care putea să studieze spaniola, la nivel universitar, la Cluj. A absolvit şi-a devenit, el însuşi, profesor. La aceeaşi şcoală la care, cu numai câţiva ani în urmă, fusese elev. Un dascăl apropiat de copii, căci ştia, el însuşi, ce înseamnă dizabilitatea, boala şi suferinţa, însă exigent şi ferm, aşteptând de la elevii să „să înveţe şi să-şi respecte profesorii”. După 1990, vreme de aproape un deceniu, a fost director-adjunct al Liceului Special pentru Deficienţe de Vedere. Spune că a încercat, într-o lume care începuse să-şi piardă reperele, să aşeze ca un balizaj pentru tânăra generaţie, valori morale care să întărească tradiţia şcolii.

A cincea carte, lansată la Hunedoara

Iar apoi, târziu, însă nu prea târziu, a debutat ca scriitor. Acum vicepreşedintele Asociaţiei Nevăzătorilor din România (din 2005), al Comisiei de Cultură şi Educaţie a Uniunii Europene a Nevăzătorilor (din 2007), colaborator la Radio Cluj, membru al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, Ion Podosu este un nume de referinţă al mediului cultural clujean. Iar astăzi la ora 12, la Biblioteca Municipală din Hunedoara, clujeanul prin adopţie vine cu cel mai recent volum al său: „Mozaic”. O carte de publicistică precedată de alte patru cărţi de poezie şi critică literară: „Poduri peste ceaţă” (1997), „Universul prozei lui Vasile Voiculescu” (2007), „Ion Vinea – un melancolic al avangardei româneşti” (2010) şi „Apa glasului” (2011). Ion Podosu îi aşteaptă pe hunedoreni la lansare, iar celor care cu deficienţe de vedere le spune că nimic nu e chiar atât de grav, că pentru orice problemă pe lumea asta există soluţii: „Pentru nevăzători una dintre posibilităţi este să vină la noi la asociaţie, să se întâlnească aici cu confraţii lor, să socializeze şi să înţeleagă că aceasta nu este cea mai grea deficienţă. Să fii imobilizat la pat şi să depinzi de altcineva este mult mai greu! De aceea, le recomand părinţilor care au copii cu astfel de deficienţe să-i lase să se descurce singuri. Părinţii mei, deşi erau oameni simpli, aşa au făcut: mă lăsau pe uliţa satului cu ceilalţi copii şi, în ciuda unor mici şi inevitabile incidente, aşa am învăţat cum să relaţionez cu ceilalţi şi cum să mă integrez. Da, mai plângeam, mă mai necăjeam, pentru că – ştiţi – copiii pot fi, uneori, foarte cruzi, dar apoi îmi trecea şi reveneam între ei. De asta spun că atât nevăzătorii, cât şi însoţitorii lor trebuie să înţeleagă că o astfel de persoană poate fi autonomă şi independentă: pot avea acces la informaţie pe computer, se pot deplasa singuri prin oraş. A nu vedea nu este cea mai mare tragedie!”

Ada Beraru

Ziarul Hunedoreanului 09 Noiembrie 2016