Lansare de carte Ion Podosu

SCRIITORUL ION PODOSU, UN REPREZENTANT VALOROS AL CREATORILOR CU DEFICIENŢE DE VEDERE

Membru al Uniunii Scriitorilor Români şi preşedinte al Filialei Cluj a Asociaţiei Nevăzătorilor din România, Ion Podosu este un scriitor clujean cunoscut pentru volumele sale de poezie şi critică literară : „Poduri peste ceaţă” (1997), „Universul prozei lui Vasile Voiculescu” (2007), „Ion Vinea – un melancolic al avangardei româneşti” (2010), „Apa glasului” (2012). Ultimul volum – „Mozaic” –  apărut, în 2016, la Editura Limes este o antologie de articole, eseuri şi recenzii literare..  Recent, în 10 noiembrie 2016, volumul „Mozaic” a fost lansat la Biblioteca Municipală din Hunedoara iar în iunie cartea a fost prezentat publicului clujean în cadrul unui eveniment literar organizat de Biblioteca Judeţeană „Octavian Goga” din Cluj-Napoca.

Liliana Moldovan (L.M.) : -Stimate d-le Ion Podosu mi-ar face plăcere să începem acest interviu cu rememorarea unui aspect important al carierei dumneavoastră şi anume, primirea în Uniunea Scriitorilor Români.  Ce a însemnat pentru dumneavoastră primirea în Uniune?

Ion Podosu (I.P)  : – Primirea în Uniunea Scriitorilor din România (USR) s-a făcut în două etape, prima în 2011, când am fost primit ca membru stagiar, fiind necesare  trei recomandări de la membrii USR şi de publicarea a cel puţin trei volume. Pentru titularizare, se cereau mai multe recenzii sau cronici literare de la critici şi istorici literari de notorietate, dar în 2013 aceste cerinţe s-au relaxat şi mai mulţi membrii stagiari au fost titularizaţi. Desigur, primirea în USR reprezintă, în primul rând,  o confirmare a valorii scrisului meu şi, în al doilea rând, o notă de prestigiu personal şi nu numai, ci şi pentru categoria creatorilor cu deficienţe de vedere pentru că nu mulţi au devenit membrii ai acestei uniuni de creaţie.

L.M. : -Am sa vă invit, în continuare, să alunecaţi cu gândul spre anii studenţiei. Cum erau trataţi studenţii nevăzători in vremea comunistă?

I.P : – Dintr-un început, trebuie să spun că am avut şansa să devin student la Facultatea de Filologie (cum se numea în acea perioadă Facultatea de Litere) a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, deoarece după 1980 a fost interzisă accederea deficienţilor de vedere în universităţi. Nu ştiu precis motivele acestei interdicţii, dar unul dintre ele bănuiesc că a fost faptul că nu se mai găseau locuri de muncă în şcolile speciale în care puteau să-şi exercite profesiunea cadrele didactice nevăzătoare. Eu am urmat cursurile facultăţii amintite între 1974-1978 la secţia română-spaniolă, având ca profesori personalităţi ale limbii şi literaturii române, cum ar fi : Octavian Şcheau, Doina Curticăpeanu, Ion Pop, Mircea Zaciu, D.D. Draşoveanu, Teodor Boşca, Ion Vartic şi alţii, care îi tratau pe studenţii nevăzători cu obiectivitate dar şi cu înţelegere, mai ales că în această facultate au fost mai multe promoţii cu absolvenţi nevăzători. Aş menţiona totodată că am avut şi buni colegi, în marea lor majoritate, unii dintre ei fiind personalităţi scriitoriceşti în devenire : Ioan Groşan, Ion Simuţ, Lucian Perţa şi Radu G. Ţeposu (plecat mult prea devreme dintre noi).

L.M. : -Ce amintiri aveţi din perioada în care aţi fost profesor apoi director la Liceul pentru elevii cu deficenţe de vedere? Care au fost cele mai rodnice momente ale acestei perioade dar cele mai dificile?

I.P  : – Am absolvit facultatea în 1978, prima repartiţie guvernamentală primind-o la Ghelari, judeţul Hunedoara fapt care m-a determinat să intervin cu insistenţă la Ministerul Învăţământului pentru a primi o catedră în învăţământul specializat pentru copiii cu deficienţe de vedere. În cele din urmă, am fost repartizat ca profesor preparator (un fel de meditator pentru elevii cu rezultate slabe la învăţătură) la şcoala pentru nevăzători din Cluj-Napoca, reuşind ca din 1990 să mă titularizez pe catedra de limba şi literatura română şi funcţionând aici până în 2010.

Satisfacţiile profesionale au constat în obţinerea gradelor didactice, în conducerea comisiilor metodice sau în prezentarea şi publicarea unor lucrări de specialitate, dar, desigur, cele mai semnificative au fost acelea privind rezultatele deosebite obţinute de elevii mei la olimpiadele şcolare, la alte concursuri, unii dintre ei remarcându-se, după terminarea studiilor, cu publicaţii în reviste sau chiar în volume. Totodată, în acest context, menţionez că am reuşit închegarea unui colectiv redacţional care a scos o revistă şcolară, intitulată “Adolescent magazin”, transmiţându-le eleviilor valoriile umaniste fundamentale, dezvoltându-le gustul estetic şi, nu în ultimul rând le-am stimulat dragostea pentru lectură, pentru frumos în general.

Am fost ales director-adjunct al şcolii cu o largă majoritate în anul 1990. Ca o primă provocare a fost menţinerea unui climat echilibrat al diferitelor tendinţe de neînţelegeri între oameni, găsirea soluţiilor adecvate la revendicările de tot felul şi aducerea procesului instructiv-educativ pe făgaşul normalităţii, aceasta în contextul apărut după evenimentele din decembrie 1989.

Un obiectiv primordial pentru noua conducere, din care făceam parte, a fost reînfiinţarea ciclului liceal în şcoală noastră (desfiinţat, în mod abuziv, în 1983), fapt care s-a realizat în primăvara anului 1990, având şi concursul proaspătului inspector în Ministerul Educaţiei Naţionale, în persoana lui Radu Sergiu Ruba. Desigur, au mai fost şi alte provocări, între care aş aminti organizarea şi desfăşurarea examenului de admitere  pentru toate liceele speciale din ţară, ridicarea standardelor profesionale ale cadrelor didactice, dar şi cele de învăţare şi disciplină ale eleviilor, optimizarea condiţiilor de viaţă în internat, organizarea schimburilor de experienţă şi stabilirea de relaţii internaţionale, atât de necesare pentru instituţia noastră.

L.M. : -Aţi debutat la în 1977, ca membru al Cenaclului Echinox, dintre autorii cunoscuţi, pe cine aţi avut coleg în vremea cât aţi frecventat acest cenaclu  literar?

I.P : – Cenaclul “Echinox” era condus de regretatul Marian Papahagi şi la el participau nu numai filologi, ci şi studenţi de la alte facultăţi, de aici recrutându-se redactorii şi colaboratorii revistei cu acelaşi nume. Pe lângă colegii mei de an, amintiţi mai sus, au participat la acest cenaclu alţi numeroşi scriitori ce aveau să devină reprezentativi în literatura actuală : Ion Mureşan,  Mircea Petean, Ioan Moldovan, Octavian Soviani, Ovidiu Pecican,Virgil Chiuariu, Aurel Pantea etc.

L.M. : -Vă mai aduceţi aminte la ce vârstă aţi scris prima poezie şi la ce se referea?

I.P  : – Fiind născut în zodia Racului, aproape toate evenimentele din existenţa mea au apărut şi s-au săvârşit cu o oarecare întârziere. Astfel că şi prima mea poezie se înscrie în acest fenomen, producându-se pe la 13-14 ani, fiind o poezie pastel (aş putea-o defini, pentru că se referea la anotimpul vara), în acest anotimp aflându-mă în vacanţa mare.

L.M. : -Pe lângă poezie, aţi scris şi două cărţi de critică literară : una închinată  lui Vasile Voiculescu, a doua referitoare la poezia lui Ion Vinea.  Se regăsesc în vreun fel aceşti doi autori şi în poeziile dumneavoastră?

I.P : – În ce priveşte influenţa celor doi scriitori pe care i-am comentat în eseurile critice dedicate (V. Voiculescu şi Ion Vinea) se poate face următoarea distincţie : Voiculescu ma influenţat – aş putea spune – în modalităţile de receptare a unei opere în proză, fiindcă prozatorul a constituit o surpriză pentru mine şi, în acelaşi timp, şi după opiniile unor critici şi istorici literari, proza este partea de rezistenţă a creaţiei voiculesciene. Referitor la influenţa poetului Vinea, pot afirma că ea a existat şi mai există pe lângă alte înrâuriri poetice cum ar fi cele ale lui Lucian Blaga, Georg Trakl, Rilke.  E. A. Poe, Ion Pillat, Stéphane Mallarmé şi alţi poeţi români ori străini.

L.M. : -Ce ne puteţi spune despre volumul publicat în acest an la editura Limes? Prin ce se distinge volumul „Mozaic” de cărţile apărute în anii anteriori?

I.P : – Volumul “Mozaic”, apărut în acest an la editura Limes, este o carte de publicistică, cuprinzând în cele patru cicluri cam toate articolele publicate de a lungul celor peste 40 de ani de publicistică, majoritatea lor în revista Asociaţiei Nevăzătorilor din România, “Viaţă Nouă” (ulterior, “Litera Noastră”). În acelaşi timp, cartea se vrea o fereastră deschisă spre universul persoanelor cu deficienţe de vedere, relevând în deosebi aspectele pozitive din viaţa şi activitatea acestora. Am realizat aici câteva portrete ale unor nevăzători de excepţie, precum şi unele evocări ale unor dascăli pe care i-am avut în liceul pentru nevăzători din Cluj-Napoca, care ne-au lăsat în suflete amintiri de neuitat. Aş menţiona că am inserat în acest volum şi o serie de recenzii, cronici şi medalioane literare ale unor scriitori reprezentativi din literatura naţională şi universală, unele dintre aceste cărţi fiind citite şi înregistrate în studioul de înregistrări al ANR, eseurile respective constituindu-se totodată în recomandări de lectură pentru cititorii nevăzători.

L.M. : – Cum aţi ajuns membru și ce rol ați avut în Comisia de Cultură şi Educaţie a Uniunii Europene a Nevăzătorilor?

I.P : – În Comisia pentru Cultură şi Educaţie a Uniunii Europene a Nevăzătorilor am fost propus de Consiliul Director Naţional al ANR, şi în special, de preşedintele de atunci, R.S. Ruba, primul stagiu fiind între 2007-2011. Am participat la mai multe întruniri ale acestei comisii şi am fost raportorul asupra situaţiei învăţământului pentru persoanele cu dizabilităţi vizuale, reflectate în legislaţia ţărilor din Uniunea Europeană, raport apreciat de preşedintele şi membri comisiei. Am fost reconfirmat şi în stagiile următoare, dar activitatea comisiei s-a axat mai mult online, iar rezultatele activităţii au fost tot mai puţin convingătoare.

L.M. : -Mulţumesc pentru interviu.

LILIANA MOLDOVAN

VICEPREŞEDINTELE ASOCIAŢIEI NEVĂZĂTORILOR DIN ROMÂNIA ÎŞI LANSEAZĂ CEA MAI RECENTĂ CARTE LA HUNEDOARA

Deşi orb, Ion Podosu a găsit puterea de a trăi o viaţă normală şi de a deveni el însuşi un model în comunitatea care l-a adoptat.

Avea şapte ani când, aproape pe nesimţite, a rămas, pentru totdeauna în întuneric. Suferea de o formă de glaucom care zi de zi îi răpea tot mai mult cel mai important simţ dintre toate: vederea. Spune că niciodată n-a văzut lumea clar, însă îşi aminteşte formele lucrurilor, culorile, vede astăzi cu ochii minţii titlurile ziarelor de altădată şi îşi aminteşte cum se juca, alături de ceilalţi copii, pe uliţa satului, în copilărie. Parcursul lui a fost, însă, unul exemplar: handicapul nu l-a înfrânt, dimpotrivă, Ion Podosu a ajuns, la propriu, un model pentru copii şi, mai apoi, tineri ca el.

De la Movila Banului, la Cluj

„Părinţii mei erau oameni simpli din Movila Banului, un sat din judeţul Buzău. Tata era un ţăran cu şapte clase care, când a văzut că ceilalţi copii merg la şcoală, s-a întrebat dacă nu o fi cumva vreo şcoală specială, la care să pot învăţa şi eu. Tot întrebând în stânga şi în dreapta au ajuns la Asociaţia Nevăzătorilor din Ploieşti, pentru că noi la Ploieşti eram arondaţi. Iar acolo a aflat că există o şcoală pentru copiii cu deficienţe de vedere la Cluj-Napoca”, îşi aminteşte Ion Podosu. Când l-au trimis la Cluj ceva s-a rupt în inima lui. Şi, pentru că părinţii nu aveau bani, şi-au trimis băiatul cu o delegată a Asociaţiei Nevăzătorilor. Până în clasa a patra dorul de satul natal l-a măcinat permanent. Recunoaşte că, în ciuda atmosferei destul de calde de l-a Cluj, s-a adaptat greu. Mai ales în condiţiile în care imediat ce a ajuns la Cluj a dat peste ele hepatita şi alte boli ale copilăriei. „Parte din primul trimestru şi cel de-al doilea le-am petrecut în spital, în primul an, însă, cu ajutorul dascălilor, care în acea vreme erau oameni foarte dedicaţi, am reuşit să trec şi să închei cu bine anul”, povesteşte Ion Podosu.

Student la română-spaniolă

A urmat, apoi, adolescenţa, iar tânărului de la Buzău a început să-i placă la Cluj. Simţea, acum, că vacanţele acelea care ţineau cât toată vara erau, parcă, prea lungi. Că-i era dor de colegi şi că voia să se întoarcă în inima Transilvaniei. După ce a absolvit liceul s-a înscris la Facultatea de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai. Marcat de scrierile lui Cervantes, a ales specializarea română-spaniolă, o limbă care nu se prea auzea prin anii ’70 pe la noi. De altfel, era prima promoţie care putea să studieze spaniola, la nivel universitar, la Cluj. A absolvit şi-a devenit, el însuşi, profesor. La aceeaşi şcoală la care, cu numai câţiva ani în urmă, fusese elev. Un dascăl apropiat de copii, căci ştia, el însuşi, ce înseamnă dizabilitatea, boala şi suferinţa, însă exigent şi ferm, aşteptând de la elevii să „să înveţe şi să-şi respecte profesorii”. După 1990, vreme de aproape un deceniu, a fost director-adjunct al Liceului Special pentru Deficienţe de Vedere. Spune că a încercat, într-o lume care începuse să-şi piardă reperele, să aşeze ca un balizaj pentru tânăra generaţie, valori morale care să întărească tradiţia şcolii.

A cincea carte, lansată la Hunedoara

Iar apoi, târziu, însă nu prea târziu, a debutat ca scriitor. Acum vicepreşedintele Asociaţiei Nevăzătorilor din România (din 2005), al Comisiei de Cultură şi Educaţie a Uniunii Europene a Nevăzătorilor (din 2007), colaborator la Radio Cluj, membru al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, Ion Podosu este un nume de referinţă al mediului cultural clujean. Iar astăzi la ora 12, la Biblioteca Municipală din Hunedoara, clujeanul prin adopţie vine cu cel mai recent volum al său: „Mozaic”. O carte de publicistică precedată de alte patru cărţi de poezie şi critică literară: „Poduri peste ceaţă” (1997), „Universul prozei lui Vasile Voiculescu” (2007), „Ion Vinea – un melancolic al avangardei româneşti” (2010) şi „Apa glasului” (2011). Ion Podosu îi aşteaptă pe hunedoreni la lansare, iar celor care cu deficienţe de vedere le spune că nimic nu e chiar atât de grav, că pentru orice problemă pe lumea asta există soluţii: „Pentru nevăzători una dintre posibilităţi este să vină la noi la asociaţie, să se întâlnească aici cu confraţii lor, să socializeze şi să înţeleagă că aceasta nu este cea mai grea deficienţă. Să fii imobilizat la pat şi să depinzi de altcineva este mult mai greu! De aceea, le recomand părinţilor care au copii cu astfel de deficienţe să-i lase să se descurce singuri. Părinţii mei, deşi erau oameni simpli, aşa au făcut: mă lăsau pe uliţa satului cu ceilalţi copii şi, în ciuda unor mici şi inevitabile incidente, aşa am învăţat cum să relaţionez cu ceilalţi şi cum să mă integrez. Da, mai plângeam, mă mai necăjeam, pentru că – ştiţi – copiii pot fi, uneori, foarte cruzi, dar apoi îmi trecea şi reveneam între ei. De asta spun că atât nevăzătorii, cât şi însoţitorii lor trebuie să înţeleagă că o astfel de persoană poate fi autonomă şi independentă: pot avea acces la informaţie pe computer, se pot deplasa singuri prin oraş. A nu vedea nu este cea mai mare tragedie!”

Ada Beraru

Ziarul Hunedoreanului 09 Noiembrie 2016

LANSAREA CĂRŢII" MOZAIC", HUNEDOARA 10.11.2016

Lansare de carte

La sediul Bibliotecii Judeţene "Octavian Goga", pe data de 9 iunie 2016,

a avut loc lansarea cărţii "Mozaic " de Ion Podosu !

MOZAIC de Ion Podosu

FOTOGRAFII

EXERCIŢII DE ÎNSENINARE

Clujeanul Ion Podosu este un poet cunoscut, pe care, recunosc, nu l-am citit, autor fiind al mai multor cărţi de poezie, dar şi de critică literară: „Universul prozei lui Vasile Voiculescu (2007) şi „Ion Vinea – un melancolic al avangardei româneşti (2010).

Târziu mi-a parvenit volumul de poeme „Apa glasului”, apărută la Editura Limes, 2011, cu o amplă şi generoasă prefaţă a lui Radu Sergiu Ruba, din care aflăm că poetul şi-a pierdut vederea în preajma vârstei de şapte ani, că a urmat cursurile Facultăţii de Filologie (secţia română-spaniolă) a Universităţii din Cluj şi, de apreciat, „ia parte cu frenezie la mişcarea echinoxistă, în plin avânt, remarcându-se la cenaclul revistei, în care îşi va face debutul publicistic şi poetic (1977)”.

Poetul este un rafinat rătăcitor „în jos, pe Lethe”, după cum singur recunoaşte, dar şi un suav visător pe aceleaşi „tărâmuri letheene”, în căutarea unui topos hiperboreean al împăcării de sine, lăsându-se sedus cu bună ştiinţă de acea limită evanescentă care separă viaţa de moarte, dezamăgit de neputinţa insignifiantului muritor în faţa finitudinii relevate, dar nu acceptate: „În jos, pe Lethe, sunt mulţi naufragiaţi./ În agonia undei îmi văd corabia/ plutind/ şi mateloţi făcându-mi semne de pe punte./ Se schimbă-n lume timpul./ Şi noi meniri răsar./ Până şi Caron, de pe un mal pe altul,/ îşi poartă luntrea,/ pornit în căutarea mea pe valuri”.

Maniheismul existenţial este unul bine conturat, şi poate tocmai de aceea conştient asumat, aureolat de o reflexivitate blândă, calmă, într-o gestică senină („un cântec străbate,/ în toate lucrurile,/ ce ne înconjoară.”), nesupusă acelor didascalii care iar eluda semnificaţia a cărei alonjă are amplitudinea bunului simţ şi altitudinea freneziilor înduioşătoare, căci ce este Ion Podosu dacă nu un duios incurabil, bulversat, dar şi stimulat, de mulţimea interogaţiilor a căror răspuns este fără echivoc: panta rhei.

Poetul vede ceea ce noi, văzătorii, nu vedem sau nu dorim să vedem, aude ceea ce noi nu vrem sau nu suntem capabili să auzim, fiind un veritabil Argus al lumii şi nelumii din jurul său, atent la evoluţia şi involuţia microuniversului său uman şi spiritual, sesizându-i lucid, dar şi acid, plenitudinea malformaţiilor ori amplitudinea divagaţiilor, amintind parcă de superbul vers al concitadinei sale, excelenta Marta Petreu: „Mintea mea vede prin lucruri şi produce imagini”.

Element indispensabil vieţii, apa devine în viziunea poetului substitutul vocii, glasului rostirii, şoaptei tremurătoare, dar şi trecătoare, a cuvintelor metamorfozate şi aşezate în vers purtător de mesaj, asemenea lui Hermes Trismegistus, semenilor iubitori de emoţie şi căutători de adevăr, suave „exerciţii de înseninare”, sau „de aducere aminte”, sau „de uitare totală”, cum le numeşte inspirat într-un text poetic numit „Exerciţii”: „Exerciţii de înseninare/ sau poate de-nfrigurare/ se va numi ultimul tău poem./ Exerciţii de-aducere-aminte/ sau de uitare totală,/ se va numi ultimul meu poem./ Şi aşa,/ într-o mie şi una de exerciţii,/ numai păsările/ vor rămâne constante/ în zborul lor peste tropice/ şi înapoi”.

Poetul pare a fi un Don Quijote postmodern, mereu în căutarea unei utopii care să-i atenueze neliniştile şi să-i tempereze angoasele, însoţit de propria-i umbră şi învăluit de propriile-i himere, în dialogul său imaginar (sau poate real?) pe malurile Styxului cu un luntraş dispus sau predispus în ai satisface ultima dorinţă, care transpusă în poezie (destul de inegală, pe alocuri), are o rezonanţă cu totul aparte: „Atunci Styxul cel galben/ curge mai leneş ca oricând,/ iar eu îi strig lui Charon/ de pe maluri: „Împinge mai la vale/ luntrea umbrei mele/ şi-n râu, către vărsare,/ aruncă strălucirea-i!”.

Ion Podosu, un poet mai mult decât merituos.

L.SCURTU

Ion Podosu

 Universul prozei lui VASILE VOICULESCU

Ion Podosu- Universul prozei lui VASILE VOICULESCU

Publish at Calameo or read more publications.

PODURI PESTE CEAŢĂ

ION VINEA

 un melancolic al avangardei româneşti

Veneţia, 2013

Ion Podosu  şi  Leontina Boncea

SĂRBĂTOAREA LIMBII ROMÂNE 

- 31 AUGUST -

Limba este modul nostru principal de „a comunica”, de la „comunicare” sau „cuminecare”, adică de a ne împărtăşi împreună cu semenii, din acest izvor de apă vie.

Ca vestmânt al gândului, ca haină a ideilor pe care vrem să le transmitem, limba ne reprezintă în mod esenţial. Aşa cum în mod individual limbajul ne reprezintă personalitatea, la nivelul colectivităţii limba maternă este expresia specificului nostru etnic.

Substanţialitatea limbii, în structura personalităţii umane, a determinat spiritele luminate, truditoare mai cu seamă în ale cuvântului, să caute descifrarea mecanismului formării, a evoluţiei şi a perfecţionării limbajului ca organism viu, ca esenţă şi temelie ontologică a fiinţei umane. Cu câtă pătrundere filosofică şi subtilitate de spirit reuşeşte Constantin Noica să numească acest proces „rostire”, de la cuvântul „rost”, adică „sens”... altfel spus, a rosti semnificând, a te defini, a-ţi dezvălui fiinţa, rostul personal...

Limba ne defineşte ca neam, ca entitate psiho-socio-culturală specifică. Ea constituie o pravilă spirituală a spaţiului istoric şi geografic al ţării noastre.

Pătruns de rostul adânc al limbii poetice, Nichita Stănescu mărturiseşte fiorul mistic ce îl învăluie în preajma rostirii ei: „A vorbi de limba română este ca o duminecă...”

Şlefuită ca un diamant de către vorbitorii ei şi, mai ales, de către scriitorii săpători la fântâna miezului său aurifer, Limba Română e sărbătorită mereu, prin fiecare respiraţie, întru măreţie şi înveşnicire.

ANTONIA BODEA

La Radio Romania Cultural

Despre nostalgia orizontului nemărginit

GABRIELA BALTAZR

-Interviu cu Ion Podosu-

Parcurgând câteva numere mai vechi ale revistei „Litera Noastră”, am regăsit un interviu pe care îl realizam cândva cu profesorul și poetul Ion Podosu și constatam cu surprindere că de atunci au trecut (incredibil!) zece ani. Este motivul pentru care l-am convocat la un dialog pe hârtie, întrucât scrisul și cititul rămân, pentru interlocutorul meu, ca și pentru mine, valori fundamentale.

Reporter: Parafrazând un vers blagian, „Unde și când te-ai ivit în lumina ?. Au aceste coordonate spatio-temporale vreo semnificația specială, îți definesc în vreun fel profilul spiritual?

Ion Podosu : M-am născut la șapte iulie 1953 (deci, în miezul verii, ceea ce nu prea corespunde cu temperamentul meu, înclinat mai degrabă spre anotimpurile descendente - toamnă, iarnă). Movila Banului, toposul ivirii mele în lume, ar putea reprezenta un spațiu al nemărginirii, fiind situat în apropierea celebrelor podgorii de la Pietroasele din județul Buzău, zona unde a fost descoperit la fel de celebrul tezaur „Cloșca cu puii de aur”. În profilul meu spiritual, cred că există o nostalgie a orizontului nemărginit, o latură solar-melancolică în viziunea despre viață și avatarurile ei.

R. : Într-un splendid poem din cel mai recent volum al tău, surprinzi o imagine tulburătoare a tatălui. Acest lucru mă determină să te rog să-i evoci în câteva cuvinte pe părinții tăi.

I.P. : Părinții mei, Stana și Ștefan Podosu, deveniți țărani la câmpie, își au defapt rădăcinile în partea muntoasă a județului Buzău, în preajma Vulcanilor Noroioși și a localităților unde se fac renumiții cârnați de Pleșcoi sau cașcavalul de Penteleu.

Mama avea o fire liniștită, supusă și atașată familei, cu o dragoste reținută față de cei trei copii care îi mai rămăseseră în viață. În schimb, tata a fost un om cu o personalitate aparte, în adolescență și în prima sa tinerețe fiind înclinat spre aventuri, dar odată așezat la casa lui, s-a dedicat trup și suflet familiei, devenind o persoană sociabilă, expansivă adesea, harnică și generoasă.

Nașterea unui copil orb i-a șocat, desigur, pe părinții mei, însă nu au dezarmat în fața destinului nemilos. Călăuziți de nădejdea că primul lor născut trebuie să ducă o viață normală pe pământ, au făcut tot ce le-au stat în puteri să-mi redea lumina ochilor și chiar au reușit până la un punct. Când orice speranța a fost epuizată, tatăl meu, care avea șapte clase făcute în satul natal, a început să se intereseze de existența unuei școli pentru copii nevăzători, pentru că ajunsesem la vârsta școlarității. După multe și întortochiate demersuri, filiala Ploiești a A.N.R. a fost cea care mi-a deschis calea spre școala pentru nevăzători din Cluj.

R. : Cum ți-ai trăit copilăria de dinanintea școlarității? Cum ai fost privit și primit în comunitatea copiilor de aceași vârstă ?

I.P. : După cum am spus și cu un alt prilej, în ciuda handicapului, părinții s-au purtat ca și cu un copil valid, acordându-mi toată libertatea de mișcare, dar fiind preocupați și de formarea deprinderilor de autonomie personală necesare. Copii vecinilor de pe uliță erau ca toți copii: și mai buni, și mai răi, însă nu îmi aduc aminte să mă fi exclus total din jocurile lor, așa încât, în afara unor mici incidente copilărești, nu m-am simțit frustat sau izolat în comunitatea lor.

R. : Devreme ce ai devenit profesor, ai iubit școala ... cum au fost anii școlarității tale?

I.P. : Primul an de școală (1961-1962) a fost unul destul de greu, deoarece, în primul rând, despărțirea dureroasă de familie și impactul produs de intrarea într-un mediu foarte diferit de cel cunoscut de mine până atunci m-au marcat puternic. În al doilea rând noua colectivitate, pe lângă lucrurile bune pe care mi le-a adus, mi le-a arătat și pe cele mai puțin bune, fiindcă din prima mea vacanță de iarnă și în trimestrul al doilea am contractat o seamă de boli ale copilăriei pe care nu le avusesem, creeându-mi unele dificultăți în procesul de învățământ, pe care am reușit să le depășesc datorită devotamentului și a abnegației cadrelor didactice pe care le aveam la clasă, evocate cu recunoștință deosebită într-un alt interviu.

Într-adevăr, cu trecerea timpului, am iubit tot mai mult școala, vacanțele de vară mi se păreau prea lungi, nu numai mie, ci și prietenilor mei cu care corespondam prin scrisori lungi și detaliate și așteptând cu nerăbdare reîntâlnirea la școală. Desigur, anii de liceu au fost, aș spune, fabuloși sau, poate, cine știe, așa i-am văzut și îi vedem noi! Erau anii de inițiere în „primele iubiri” și în literatură, prin cercurile literare, cu referate „docte”, prin revista școlară „Lumina”, unde aveau să debuteze actualii scriitori : Radu Sergiu Ruba, Ana Hompot, Viorel Șerban și subsemnatul. Tot atunci, ne inițiam în activitatea radiofonică prin „Vocea departamentului”, ce transmitea din cabina stației de amplificare a școlii sau încercam să ne rafinăm gusturile alcoolice la Chios, la Ursus, la Someșul ori cine mai știe prin ce alte restaurante și cârciumi .... Nu ne au fost străine muzica rock și pop difuzată de „Metronomul” lui Cornel Chiriac la „Europa liberă” și nici jocurile cu mingea medicinală, cu mingea de hârtie sau cu „badogul” (cutia de conserve), surogate ale fotbalului, pe care nu îl puteam practica!

R. : A fost un privilegiu să fii student la filologia clujeană ? De ce ?

I.P. : Privilegiul de a fi student la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca poate fi evaluat dintr-o perspectivă dublă: practic, îmi continuam studiile în același oraș în care le începusem și, în mare, orașul îmi era cunoscut, putându-mă deplasa singur prin el. Spiritual vorbind, am avut șansa de a avea ca profesor personalități remarcabile ale vieții noastre literare, iar colegii de an erau personalități în devenire, condiții esențiale pentru formarea unui cadru intelectual emulativ, ce s-a repercutat extrem de favorabil asupra evoluției mele culturale și creatoare.

R. : Ai fost profesor, timp de 32 de ani la Liceul pentru Deficienți de Vedere din Cluj-Napoca. Care au fost cele mai semnificative împliniri profesionale pentru tine ? Care au fost valorile fundamentale pe care le-ai transmis elevilor tăi ?

I.P. : Vocația pedagogică mi-am descoperit-o încă de pe băncile liceului și mi-am canalizat eforturile (ajutat și stimulat și de părinți) spre a o împlini. Asemena primilor ani de școală cu dificultăți de tot soiul, și primii ani de profesorat nu se arătau prea promițători, obținând cu mare greutate postul de profesor preparator la școala din Cluj și apoi au urmat catedrele extrem de eterogene în care, pe lângă orele de limba română la clasele primare, intrau ore de matematică, fizică etc.

După 1990 am devenit titular la catedra de limbă și literatură română și literatură universală la gimnaziu și liceu. Prin lecțiile predate și prin activitățile extracurriculare (Cercul miciilor folcloriști, Cercul de creație și interpretare literară și , mai ales prin inițierea apariției revistei școlare „Adolescent-magazin”) am încercat să le transmit elevilor valorile umaniste fundamentale, să le dezvolt gustul estetic și, nu în ultimul rând, să le stimulez dragostea pentru lectură, pentru frumos, în general.

Satisfacțiile profesionale au constat în obținerea gradelor didactice, în conducerea comisiilor metodice sau în prezentarea și publicare unor lucări de specialitate, dar, desigur, cele mai semnificative au fost acelea privind rezultatele deosebite obținute de elevii mei la olimpiadele școlare, la alte concursuri, unii dintre ei remarcându-se, după terminarea studiilor, cu publicații în reviste sau chiar în volum.

R. : Ai fost și director al liceului, într-o perioadă efervescentă, febrilă, provocatoare.Care au fost cele mai mari provocări ale acestui segment profesional al biografiei tale ?

I.P. : Anul 1990 s-a constituit într-un moment de cotitură în biografia mea atât în plan personal, cât și în plan profesional. Climatul revoluționar s-a resimțit și în cadrul colectivului de cadre didactice din școala noastră, concretizat în destituirea vechii conduceri și alegerea alteia cu idei inovatoare și neînregimentată fostului partid comunist.

Am fost ales director adjunct cu o largă majoritate (fapt surprinzător și pentru mine), alături de regretata Elena Bucur, aleasă director principal. O primă provocare a noii conduceri a fost menținerea unui climat echilibrat al diferitelor tendințe de neînțelegeri între oameni, de găsirea soluțiilor adecvate la revendicările de tot felul și de a aduce procesul instructiv- educativ pe făgașul normalității.

Un obiectiv primordial pentru noua conducere a fost reînființarea ciclului liceal în școala noastră (desfintat, în mod abuziv în 1983), fapt care s-a realizat în primăvară anului 1990, având și concursul proaspătului inspector în Ministerul Educației Naționale, în persoana lui Radu Sergiu Ruba. Desigur, au mai fost și alte provocări, între care aș aminti organizarea și desfășurarea examenului de admitere pentru toate liceele speciale din țară, ridicarea standardelor profesionale ale cadrelor didactice, dar și cele de învățare și disciplină ale elevilor, optimizarea condițiilor de viață în internat, organizarea schimburilor de experiență și stabilirea de relații inernationale atât de necesare pentru instituția noastră.

R. : Anul 2010 a reprezentat pentru tine despărțirea de școală, dar și abordarea unei alte profesii. Cu ce sentimente ai părăsit școala? Cum te-ai raportat la solicităriile diverse și numeroase ale calității de președinte al Filialei Județene Cluj a A.N.R. ?

I.P. : Anul 2010 a reprezentat un alt moment de răscruce în biografia mea, deoarece, după aproximativ 32 de ani de învățământ, am considerat că trebuie să fac loc la catedră tinerilor colegi, iar perspectiva de a mă implica într-o nouă activitate m-a determinat să părăsesc cu seninătate școala, cu o dulce melancolie pentru încheierea unei etape semnificative a existenței mele. Desigur, rămâneau în urmă oameni și întâmplări, trăiri și evenimente irepetabile, dar, cum am arătat, aveam în față o nouă etapă biografică la fel de interesantă și de atrăgătoare.

Când am candidat la funcția de președinte a Filialei Județene Cluj, am avut în vedere și experiența managerială acumulată în calitatea de director adjunct al Liceului Special pentru Deficienți de Vedere, precum și faptul că am fost în conducerea filialei timp de zece ani, ceea ce mi-a ușurat, în bună măsură, activitatea de manager a organizației clujene.

R. : În deceniul trecut de la convorbirea noastră anterioară, ai avut mai multe realizări printre care și publicarea a trei volume. Vorbește-ne puțin despre ele.

I.P. : În perioada ce s-a scurs de la interviul anterior, am avut o activitate destul de bogată și variată. Aceasta a fost determinată de alegerea mea ca vicepreședinte al Consiliului Director al A.N.R. (în prima legislatură pe domeniul cultural, iar în a doua, pe domeniul educației), iar din anul 2007 reprezint România în Comisia pentru Cultură și Educație a Uniunii Europene a Nevăzătorilor, în cadrul căreia am prezentat un raport bine primit asupra legislației europene privind educația copiilor cu deficiențe vizuale.

Pe lângă activitățile acestea, să le spunem, cu caracter administrativ am reușit să public două cărți de critică literară („Universul prozei lui Vasile Voiculescu” , editura Limes, Cluj-Napoca, 2007, „Ion Vinea – Un melancolic al avangardei românești”, editura Limes, Cluj-Napoca, 2010) și un volum de poeme (‚Apa glasului” a apărut la aceeași editură clujeană în 2011). Ca urmare a celor patru volume publicate, din 2011 sunt membru stagiar al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România.

R. : Ce a însemnat pentru tine colaborarea la Radio Cluj, prin emisiunea „Cuvântul care înflorește” ?

I.P. : În evantaiul preocupărilor din ultimii șapte-opt ani colaborarea cu Radio Cluj (începută, prin intermediul prietenilor Cornel Udrea și Dora Pavel înainte de a avea emisiunea proprie) a constituit punerea în valoare a noi disponibilități creatoare în ipostazele de reporter și realizator, în care mă regăseam și ne regăseam cu plenară bucurie și satisfacție. Am pus mult suflet, dar și toată priceperea gazetărească în realizarea emisiunii „Cuvântul care înflorește”, încercând să transmitem mesaje luminoase și cu un conținut divers și atractiv, prin care să se creeze o imagine cat mai reală despre deficienții de vedere și universul în care trăiesc ei. Reprogramarea emisiuni într-o zi și la o oră inacceptabile, în care audiența ar fi fost aproape de zero, ne-a determinat să renunțăm cu multe regrete și, în ciuda intervențiilor noastre, n-am găsit nici cea mai mică înțelegere din partea conducerii Radioului Cluj.

R. : Se spune că timpul se comprimă, se accelerează continuu și mulți oameni au sentimentul că aleargă prin viață într-un fel de cursă contracronometru, fără răgaz. Tu ai timp liber ? Cum te bucuri de el ?

I.P. : Într-adevăr, problema comprimării timpului face obiectul și unor cercetări științifice, iar oamenii o resimt mai tare de la o anumită vârstă. Nu știu ce să spun, dar mie mi se pare că e o percepție subiectivă a trecerii timpului, în funcție de mai mulți factori, cum ar fi: formația intelectuală, temperamentul fiecărei persoane, tipul de activitate pe care o desfășoară etc..

De când sunt președinte al filialei și vicepreședinte al Consiliui Director Național am mai puțin timp liber decât atunci când lucram în învățământ. Totuși, îmi găsesc timp să citesc în format audio sau electronic, ascult emisiunile culturale la radio (nu urmăresc mai deloc televiziunile), scriu poezii sau diverse articole pentru revistele noastre, merg la spectacole și călătoresc ...

R.: În ultima vreme ai și călătorit. Unde te simți cel mai bine? Dacă n-ai fi trăit în România, Cluj, în care alt spațiu crezi că ai fi fost în cea mai mare măsură „acasă”?

I.P. : Între activitățiile mele de timp liber fac parte și călătoriile, în țară cu ocazia diferitelor manifestări ale asociației sau, vara, pe litoral, unde îmi place foarte mult. În străinătate, călătoresc fie ca turist, fie în calitatea mea de membru al amintitei comisii din cadrul U.E.N. Mi-e foarte greu să afirm care dintre spațiile vizitate ar putea fi „acasa mea”, dar pe litoralul românesc mă simt excelent, iar în străinătate, Tenerife îl consider un spațiu paradisiac, un tărâm de vis (asta fără conotații publicitare!)

R. : În numele cititorilor noștri și al meu iți mulțumesc pentru această convorbire, iți doresc tot binele și te rog să încheiem, oare cum neconvențional, cu unul dintre poemele tale!

I.P. : Ca orice încheiere, și încheierea discuției noastre e una dificilă, însă speranța că vom mai discuta și peste un deceniu îi conferă o notă de optimism. Iată și poemul :

Mâinile

Tatălui meu, Ştefan Podosu

Mâinile lui încercau

să ridice în cer tot pământul.

Lua în fiecare zi

câte-un vagon, două,

pline cu porumb, cu grâu,

cu sfeclă sau floarea-soarelui,

dar cel mai adesea

cu gunoiul de la sutele

de vaci şi de tauri.

Astăzi, Cerul îl treage în sus

de mâinile lui obosite,

neputincioase.

El însă nu vrea să urce acolo, sus,

numai odată cu pământul

pe care îl tot azvârle

spre înaltul infinit.

Acestea sunt mâinile lui,

ale tatălui meu,

care, într-un îndepărtat amurg,

mi-a dat să sorb apa glasului

din auritul clopot.

A consemnat 

ION PODOSU, „Apa glasului”

Apărut la Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011, volumul de poeme „Apa glasului” întregeşte profilul spiritual al poetului Ion Podosu, personalitate pregnantă în atmosfera culturală specifică Cetăţii Clujului şi nu numai. Aceste poeme îşi consumă strălucirea adâncă într-un anotimp al stingerii melancolice, sub semnele căruia respiră o notă gravă, tristă, dureroasă.

Spectacolul lumii se oferă eului, pornit în aventura identificării sinelui adevărat, prin nuanţele văzduhului şi în culorile de ambră, smirnă şi tămâie ale cuvântului demiurgic.

Existenţa, asemenea unei insule în hăţişul cosmic, se află sub permanenţa neprevăzutului, înconjurată de semnele sfârşitului de veac şi ale începutului de nou veac, încărcat de speranţe, de îndoieli meandrice, de căutări, de reveniri, de împliniri bântuite de fantasmele trecutului...

Sufletul, „Marele Strigoi”, devine, el însuşi, întruchiparea întunericului din braţele Styxului, în tovărăşia lui Charon prin lumea Umbrelor (Destinul unei umbre).

Toate semnele suflării sunt atinse de pala amurgului, atmosfera este de un Ev Mediu întunecat, aprig, însetat de certitudini; debusolat, sufletul rătăceşte prin biserici pustii, ucigaşă, moartea pune stăpânire pe spirit (Amurg de Ev Mediu).

Umanitatea îşi poartă ancestralele semne ale harului desăvârşit în ritualuri, spre momentul nefast al „înserării verzii”, îmbibate de otrăvuri.

De la „Roata Olarului” la Templul de sare, ori la flacăra Bibliotecii, tot ceea ce a creat spiritul uman este distrus de „gura flecară”, de ochiul întunecat, de îndoielnica părere. Orice pâlpâire de lumină, orice cântec de păsări, toate sunt vânate cu viclenie de morbul ucigaş: „Mugurii luminii sunt storşi/ În paharul vânzării/ De la cina cea de Taină” (Amurg).

Cu încăpăţânarea unui explorator, omul intuieşte sau, la nevoie, construieşte mituri încremenite în istorie, dar care se dovedesc goale de sens (Sosirea lui Godot): „Te salut, maestre,/ şi prea bunule prieten al meu, Godot!/ ... Fii totuşi binevenit în mitologia noastră contemporană/ ... îţi ofer un loc... în sarcofagul golit/ de mumia unui celebru faraon/ de la Louvre sau British Museum...”

Deseori, de la măreţia visării integratoare la banalele aspiraţii cotidiene, omul se simte strivit de potrivnicia unei ordini universale implacabile. Ca o „fiară hărţuită îşi caută rostul în viforul solar, în suflul eolian, dar toate energiile se înverşunează să-i macine nesfârşita înmugurire”...

Astfel, existenţa devine o noapte în care viaţa îşi pierde strălucirea în ecoul obsedant al cucuvelei „ce ţipă a moarte”, singurul gest salvator fiind „al cântăreţului, al poetului care prin versul lui va putea umple vidul existenţei” (Invocaţie). Chiar Iubirea se înscrie în Singurătatea care, ca o fatalitate, ucide fasciculul de lumină născut din îngemănarea a două suflete înscrise în „centrul galaxiei”.

Şi totuşi, înecat în golul imens, „Glasul”, ca semn al Fiinţei prezente în Univers, prin însăşi această Glăsuire sfidează destinul, ţâşneşte din clipa amurgului, inundă „orizontul galben” cu ecoul auritului clopot, prin glasul poetului vibrând înalt peste apa vieţii... Şi poesis-ul rămâne un victorios zbor de porumbel al armoniei fiinţiale, peste orice fel de marasm al teluricului, real sau imaginar, înnobilând auroral existenţa umană.

Verbul liric stăpâneşte angoasele, străluminând „excelsior!” viaţa de zi cu zi a Poetului...

ANTONIA BODEA