Deşi orb, Ion Podosu a găsit puterea de a trăi o viaţă normală şi de a deveni el însuşi un model în comunitatea care l-a adoptat.
Avea şapte ani când, aproape pe nesimţite, a rămas, pentru totdeauna în întuneric. Suferea de o formă de glaucom care zi de zi îi răpea tot mai mult cel mai important simţ dintre toate: vederea. Spune că niciodată n-a văzut lumea clar, însă îşi aminteşte formele lucrurilor, culorile, vede astăzi cu ochii minţii titlurile ziarelor de altădată şi îşi aminteşte cum se juca, alături de ceilalţi copii, pe uliţa satului, în copilărie. Parcursul lui a fost, însă, unul exemplar: handicapul nu l-a înfrânt, dimpotrivă, Ion Podosu a ajuns, la propriu, un model pentru copii şi, mai apoi, tineri ca el.
De la Movila Banului, la Cluj
„Părinţii mei erau oameni simpli din Movila Banului, un sat din judeţul Buzău. Tata era un ţăran cu şapte clase care, când a văzut că ceilalţi copii merg la şcoală, s-a întrebat dacă nu o fi cumva vreo şcoală specială, la care să pot învăţa şi eu. Tot întrebând în stânga şi în dreapta au ajuns la Asociaţia Nevăzătorilor din Ploieşti, pentru că noi la Ploieşti eram arondaţi. Iar acolo a aflat că există o şcoală pentru copiii cu deficienţe de vedere la Cluj-Napoca”, îşi aminteşte Ion Podosu. Când l-au trimis la Cluj ceva s-a rupt în inima lui. Şi, pentru că părinţii nu aveau bani, şi-au trimis băiatul cu o delegată a Asociaţiei Nevăzătorilor. Până în clasa a patra dorul de satul natal l-a măcinat permanent. Recunoaşte că, în ciuda atmosferei destul de calde de l-a Cluj, s-a adaptat greu. Mai ales în condiţiile în care imediat ce a ajuns la Cluj a dat peste ele hepatita şi alte boli ale copilăriei. „Parte din primul trimestru şi cel de-al doilea le-am petrecut în spital, în primul an, însă, cu ajutorul dascălilor, care în acea vreme erau oameni foarte dedicaţi, am reuşit să trec şi să închei cu bine anul”, povesteşte Ion Podosu.
Student la română-spaniolă
A urmat, apoi, adolescenţa, iar tânărului de la Buzău a început să-i placă la Cluj. Simţea, acum, că vacanţele acelea care ţineau cât toată vara erau, parcă, prea lungi. Că-i era dor de colegi şi că voia să se întoarcă în inima Transilvaniei. După ce a absolvit liceul s-a înscris la Facultatea de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai. Marcat de scrierile lui Cervantes, a ales specializarea română-spaniolă, o limbă care nu se prea auzea prin anii ’70 pe la noi. De altfel, era prima promoţie care putea să studieze spaniola, la nivel universitar, la Cluj. A absolvit şi-a devenit, el însuşi, profesor. La aceeaşi şcoală la care, cu numai câţiva ani în urmă, fusese elev. Un dascăl apropiat de copii, căci ştia, el însuşi, ce înseamnă dizabilitatea, boala şi suferinţa, însă exigent şi ferm, aşteptând de la elevii să „să înveţe şi să-şi respecte profesorii”. După 1990, vreme de aproape un deceniu, a fost director-adjunct al Liceului Special pentru Deficienţe de Vedere. Spune că a încercat, într-o lume care începuse să-şi piardă reperele, să aşeze ca un balizaj pentru tânăra generaţie, valori morale care să întărească tradiţia şcolii.
A cincea carte, lansată la Hunedoara
Iar apoi, târziu, însă nu prea târziu, a debutat ca scriitor. Acum vicepreşedintele Asociaţiei Nevăzătorilor din România (din 2005), al Comisiei de Cultură şi Educaţie a Uniunii Europene a Nevăzătorilor (din 2007), colaborator la Radio Cluj, membru al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, Ion Podosu este un nume de referinţă al mediului cultural clujean. Iar astăzi la ora 12, la Biblioteca Municipală din Hunedoara, clujeanul prin adopţie vine cu cel mai recent volum al său: „Mozaic”. O carte de publicistică precedată de alte patru cărţi de poezie şi critică literară: „Poduri peste ceaţă” (1997), „Universul prozei lui Vasile Voiculescu” (2007), „Ion Vinea – un melancolic al avangardei româneşti” (2010) şi „Apa glasului” (2011). Ion Podosu îi aşteaptă pe hunedoreni la lansare, iar celor care cu deficienţe de vedere le spune că nimic nu e chiar atât de grav, că pentru orice problemă pe lumea asta există soluţii: „Pentru nevăzători una dintre posibilităţi este să vină la noi la asociaţie, să se întâlnească aici cu confraţii lor, să socializeze şi să înţeleagă că aceasta nu este cea mai grea deficienţă. Să fii imobilizat la pat şi să depinzi de altcineva este mult mai greu! De aceea, le recomand părinţilor care au copii cu astfel de deficienţe să-i lase să se descurce singuri. Părinţii mei, deşi erau oameni simpli, aşa au făcut: mă lăsau pe uliţa satului cu ceilalţi copii şi, în ciuda unor mici şi inevitabile incidente, aşa am învăţat cum să relaţionez cu ceilalţi şi cum să mă integrez. Da, mai plângeam, mă mai necăjeam, pentru că – ştiţi – copiii pot fi, uneori, foarte cruzi, dar apoi îmi trecea şi reveneam între ei. De asta spun că atât nevăzătorii, cât şi însoţitorii lor trebuie să înţeleagă că o astfel de persoană poate fi autonomă şi independentă: pot avea acces la informaţie pe computer, se pot deplasa singuri prin oraş. A nu vedea nu este cea mai mare tragedie!”
Ada Beraru
Ziarul Hunedoreanului 09 Noiembrie 2016
