Clujeanul Ion Podosu
este un poet cunoscut, pe care, recunosc, nu l-am citit, autor fiind
al mai multor cărţi de poezie, dar şi de critică literară:
„Universul prozei lui Vasile
Voiculescu (2007) şi „Ion
Vinea – un melancolic al avangardei româneşti (2010).
Târziu mi-a
parvenit volumul de poeme „Apa
glasului”, apărută la Editura
Limes, 2011, cu o amplă şi generoasă prefaţă a lui Radu Sergiu
Ruba, din care aflăm că poetul şi-a pierdut vederea în preajma
vârstei de şapte ani, că a urmat cursurile Facultăţii de
Filologie (secţia română-spaniolă) a Universităţii din Cluj şi,
de apreciat, „ia parte cu frenezie la
mişcarea echinoxistă, în plin avânt, remarcându-se la cenaclul
revistei, în care îşi va face debutul publicistic şi poetic
(1977)”.
Poetul este un
rafinat rătăcitor „în jos, pe
Lethe”, după cum singur recunoaşte,
dar şi un suav visător pe aceleaşi „tărâmuri
letheene”, în căutarea unui topos
hiperboreean al împăcării de sine, lăsându-se sedus cu bună
ştiinţă de acea limită evanescentă care separă viaţa de
moarte, dezamăgit de neputinţa insignifiantului muritor în faţa
finitudinii relevate, dar nu acceptate: „În
jos, pe Lethe, sunt mulţi naufragiaţi./ În agonia undei îmi văd
corabia/ plutind/ şi mateloţi făcându-mi semne de pe punte./ Se
schimbă-n lume timpul./ Şi noi meniri răsar./ Până şi Caron, de
pe un mal pe altul,/ îşi poartă luntrea,/ pornit în căutarea mea
pe valuri”.
Maniheismul
existenţial este unul bine conturat, şi poate tocmai de aceea
conştient asumat, aureolat de o reflexivitate blândă, calmă,
într-o gestică senină („un cântec
străbate,/ în toate lucrurile,/ ce ne înconjoară.”),
nesupusă acelor didascalii care iar eluda semnificaţia a cărei
alonjă are amplitudinea bunului simţ şi altitudinea freneziilor
înduioşătoare, căci ce este Ion Podosu dacă nu un duios
incurabil, bulversat, dar şi stimulat, de mulţimea interogaţiilor
a căror răspuns este fără echivoc: panta
rhei.
Poetul vede ceea ce
noi, văzătorii, nu vedem sau nu dorim să vedem, aude ceea ce noi
nu vrem sau nu suntem capabili să auzim, fiind un veritabil Argus
al lumii şi nelumii din jurul său, atent la evoluţia şi involuţia
microuniversului său uman şi spiritual, sesizându-i lucid, dar şi
acid, plenitudinea malformaţiilor ori amplitudinea divagaţiilor,
amintind parcă de superbul vers al concitadinei sale, excelenta
Marta Petreu: „Mintea mea vede prin
lucruri şi produce imagini”.
Element
indispensabil vieţii, apa devine în viziunea poetului substitutul
vocii, glasului rostirii, şoaptei tremurătoare, dar şi trecătoare,
a cuvintelor metamorfozate şi aşezate în vers purtător de mesaj,
asemenea lui Hermes Trismegistus,
semenilor iubitori de emoţie şi căutători de adevăr, suave
„exerciţii de înseninare”,
sau „de aducere aminte”,
sau „de uitare totală”,
cum le numeşte inspirat într-un text poetic numit „Exerciţii”:
„Exerciţii de înseninare/ sau poate
de-nfrigurare/ se va numi ultimul tău poem./ Exerciţii
de-aducere-aminte/ sau de uitare totală,/ se va numi ultimul meu
poem./ Şi aşa,/ într-o mie şi una de exerciţii,/ numai păsările/
vor rămâne constante/ în zborul lor peste tropice/ şi înapoi”.
Poetul pare a fi un
Don Quijote postmodern, mereu în căutarea unei utopii care să-i
atenueze neliniştile şi să-i tempereze angoasele, însoţit de
propria-i umbră şi învăluit de propriile-i himere, în dialogul
său imaginar (sau poate real?) pe malurile Styxului cu un luntraş
dispus sau predispus în ai satisface ultima dorinţă, care
transpusă în poezie (destul de inegală, pe alocuri), are o
rezonanţă cu totul aparte: „Atunci
Styxul cel galben/ curge mai leneş ca oricând,/ iar eu îi strig
lui Charon/ de pe maluri: „Împinge mai la vale/ luntrea umbrei
mele/ şi-n râu, către vărsare,/ aruncă strălucirea-i!”.
Ion Podosu, un poet mai
mult decât merituos.
L.SCURTU
