Ion Podosu
Apa Glasului
CUVÂNT ÎNAINTE
Numele lui Ion Podosu a circulat cu o oarecare constanţă prin tânărul Cluj literar care, în a doua jumătate a deceniului al VIII-lea al secolului XX, îşi contura identitatea în jurul revistelor „Echinox”, „Tribuna”, „Steaua”, „Cetatea culturală”, a cenaclurilor primelor două publicaţii, în jurul dezbaterilor de la Filologia de pe Horea, dar şi al boemei de la Croco şi Arizona.
Născut drept în inima zodiei Racului, la 7 iulie 1953, în localitatea Movila Banului din judeţul Buzău, Ion Podosu şi-a pierdut total vederea în preajma vârstei de şapte ani. A urmat şcoala generală şi liceul pentru nevăzători din Cluj-Napoca (1961-1974). Frecventează cursurile Facultăţii de Filologie (secţia română-spaniolă) a Universităţii Babeş-Bolyai din acelaşi oraş, pe care o absolvă în 1978.
În perioada studenţiei, Ion Podosu ia parte cu frenezie la mişcarea echinoxistă, în plin avânt, remarcându-se la cenaclul revistei, în care îşi va face debutul publicistic şi poetic (1977), cu o pagină de poeme şi o recenzie. Tot în acest domeniu, poetul participă şi la şedinţele cenaclului „Octavian Goga” de pe lîngă Casa Corpului Didactic a Inspectoratului Şcolar Judeţean Cluj, iar timp de două decenii conduce cenaclul literar al filialei Cluj a Asociaţiei Nevăzătorilor din România.
Din 1978 şi până în 2010, este profesor de limba şi literatura română la şcoala pe care şi el a urmat-o. În ianuarie 1990, Ion Podosu este ales de către colegi director adjunct al şcolii. Demarează atunci anevoioasa epopee a reînfiinţării liceului pentru nevăzători din Cluj-Napoca, instituţie al cărei prestigiu se consolidase în cei 25 de ani anteriori de funcţionare. În 1990 însă, liceele pentru elevii cu deficienţe de vedere nu ţineau, aşa cum ar fi fost normal, de Ministerul Învăţământului, ci de cel al Muncii, care, în mod total discriminativ se opune reînfiinţării acestui ciclu de învăţământ, lăsându-se în cele din urmă convinşi de oportunitatea acestei idei. S-a admis o singură concesie: organizarea în acelaşi loc a examenului de admitere pentru toţi candidaţii nevăzători şi slab văzători din ţară, urmând ca elevii admişi să opteze pentru o localitate sau alta. Clujul s-a oferit să organizeze examenul. Dar atunci, în septembrie 1990, împreună cu Ion Podosu ca singur director prezent, împreună cu profesorii angajaţi în organizarea examenului naţional, după ce am înregistrat opţiunea multor elevi admişi pentru Cluj, am trăit sentimentul real şi extrem de consistent al revanşei şi al unei reparaţii istorice.
Deşi a scris relativ puţin, activitatea creatoare a lui Ion Podosu îi este recunoscută prin primirea în martie 2011 în Uniunea Scriitorilor din România. Actualul volum de poeme este precedat de alte trei volume de poezie şi critică literară şi, de asemenea, de prezenţa în diferite antologii:
Poduri peste ceaţă, 1997;
Universul prozei lui Vasile Voiculescu, 2007;
Ion Vinea – un melancolic al avangardei româneşti, 2010;
Constelaţia Homer (antologia poeţilor nevăzători), 1996;
Paşi prin iarba ninsă, 2000;
Pulberea stelară, 2002;
Ochiul de litere (volumul I), 2002; (volumul II), 2011;
Antologia poeţilor echinoxişti, 2003.
Un alt domeniu de activitate al lui Ion Podosu îl constituie managementul cultural educativ prin deţinerea funcţiei de vicepreşedinte al Asociaţiei Nevăzătorilor din România (din 2005), a funcţiei de vicepreşedinte pentru domeniile cultură şi educaţie precum şi a celei de vicepreşedinte (din 2007) al Comisiei de Cultură şi Educaţie a Uniunii Europene a Nevăzătorilor. Din 2005, este colaborator la Radio Cluj, unde realizează, în colaborare, emisiunea „Cuvântul care înfloreşte”. În 2010, este ales preşedinte al filialei Cluj al Asociaţiei Nevăzătorilor din România.
Majoritatea poemelor autorului au apărut în revistele clujene amintite, precum şi în „Familia” de la Oradea, „Vatra” de la Târgu Mureş, „Litera Noastră”, etc. Sunt texte tributare atmosferei lirice a Clujului epocii, cu influenţe din Blaga, Rilke, Celan şi mai ales din Georg Trakl, un poet pe care, după traducerea sa în limba română, capitala Transilvaniei l-a înfiat ca pe un fel de astru de familie. Se recunosc aici secrete afinităţi de Mittel Europa ce se îndepărtează însă de sine însăşi, pentru a se refugia, asemenea poetului salzburghez de la începutul secolului XX, într-o patriarhalitate reinventată şi de aceea surprinzător de modernă. De fapt, expresionismul a selectat din imaginile contemporaneităţii pe cele apte a convieţui şi a coopera cu reprezentări anistorice.
Într-o asemenea zonă se situează şi construcţiile lirice ale lui Ion Podosu, nu în preistorie şi nici în postistorie, ci într-o dimensiune paralelă, unde eul se singularizează într-atât, încât de mirare sunt doar rarele chipuri ale alterităţii, partenere de imaginar. Cerul unui asemenea timp pare permanent răzbătut de difuziunea unei lumini crepusculare:
„Tată, te strig demult prin câmpuri,
dar nu-ţi aud nicicum răspunsul.(...)
Sunt poate prea departe, astăzi, tată!
Şi strigătul meu se pierde în auritul clopot
din care, într-un amurg, mi-ai dat să sorb
un strop din apa glasului."
(Apa glasului)
Chiar şi reflexele mitului sunt răzbătute de aceeaşi radiaţie ambiguă, de la cumpăna rotaţiei astrelor, amurg disparent sau auroră neîmplinită:
" Pribeagul fără nume sunt astăzi
printre lucruri.
Pe ţărmuri letheene,
tu îmi vorbeşti de prieteni,
în sufletul pustiu
topind melancolii.”
(Vânînd melancolia...).
Când elementele ori fizionomiile se desprind din fundalul ambiguu, când scapă de estompare, se propune strălucita lor camuflare:
"...singur trec pe podurile de peste ceaţă
învăluit în pânza de aur a păianjenilor. (...)
Cât de aproape am să fiu cândva
de miezul unor pietre,
în care tribul meu şi-a adunat cenuşa!"
(Poduri peste ceaţă).
Geografia acestor poeme, oricât de extraistorică ar părea, este în mod cert una mundană, e o lume de dincoace:
"Batem la uşile pământului,
batem şi la ferestrele oblonite (...)
Ferestrele cerului
ne-au fost trântite-n nas
ca o uşă –
unor musafiri nepoftiţi."
(Uşi şi ferestre).
Când un amănunt ar da să indice contextul social al modernităţii, contabilul-şef prezent acolo ca reper inconfundabil operează totuşi cu
"(...) cota parte
din beneficiul de singurătate
de pe deceniul anterior."
(Beneficiu)
O astfel de poezie se construieşte lent, prin acumulări, prin suprapuneri, ea respiră amplu, dar ezitant, în ritmul melancoliei autentice, organice care încearcă mereu să se desprindă de sine, dar revine de fiecare dată la ritmul ei tatonant, rătăcitor.
Aşa că, în compensaţie, poezia lui Ion Podosu poate să bată liniştită cărările din afara istoriei.
Radu Sergiu Ruba
Mitologie
În jos, pe Lethe, sunt mulţi naufragiaţi.
În agonia undei îmi văd corabia
plutind
şi mateloţi făcându-mi semne de pe punte.
Se schimbă-n lume timpul.
Şi noi meniri răsar.
Până şi Caron, de pe un râu pe altul,
îşi poartă luntrea,
pornit în căutarea mea pe valuri.
În aer răsună trupul gol al lui Prometeu,
iar eu aiurez departe, -n Itaca.
Moartea unui clovn
Ultimul clovn al insulei murise,
când visătorii pescari ai cerului
îşi retrăseseră pe maluri
năvoadele goale.
Iarba de soare împăienjenea casa
de pe promontoriu,
stoluri imense de păsări
căutau alte drumuri de-ntoarcere
şi amintirea ploii căzute
la moartea unui clovn
se pierdea-n tăcerea clopotelor
dinspre nord.
S-a crezut că murise din frica de apă
sau dintr-o frică şi mai mare
de astre.
Dar nimeni n-a ştiut cât de mult
se ferise acest clovn
de oameni şi de multele
lor animale.
Destinul unei umbre
Când, printre lucruri,
îmi răstignesc adesea umbra,
trec, poate, drept Marele Strigoi
cu sângele mai negru
decât orice cărbune.
Şi noaptea -
ca într-un îndepărtat ev mediu,
o cetate -
îşi trage scârţâind
uriaşele poduri de-ntuneric.
Atunci Styxul cel galben
curge mai leneş ca oricând,
iar eu îi strig lui Charon,
de pe maluri:
"Împinge mai la vale
luntrea umbrei mele
şi-n râu, către vărsare,
aruncă strălucirea-i!"
Sfârşit de toamnă
E vremea plecărilor rare şi mute
în scorbura amurgurilor
dense şi pale...
E vremea trecerii prin lucruri vetuste,
e vremea celor ce singuri mai caută
zvonul de orgă al frunzelor moarte...
Mai pâlpâie-n Pan un licăr de viaţă,
Syrinx suspină departe-n câmpie.
Luminile toamnei se-aprind într-o zare,
luminând mormântul zeului bătrân.
Dacică
Ne rânduiam ulcioare printre ape
şi-nfăşuram din ceruri curcubee,
când, sacru, din neştiuta vârstă
şi ţărână
crescu în zări
un cap de lup întraripat.
Răstălmăcind pădurea în oalele de lut,
din pielea şarpelui războinic
ne-am strâns pe trupuri zale;
iar, din adâncuri, în glasul lupului
turnat-am nemuritoare glorii.
Prea înţelepţii Davei
n-au prins să mai prefacă
nisipul din clepsidre
în clipe de văpaie,
căci brâuri aurite de litere latine
încercuiau în taină coloanele din templu.
Amurg de Ev Mediu
Geometria alchimistului s-a mărginit
la o singură stea;
"Doctor universalis" n-a mai trecut
nici azi prin burg;
femeile priveau
din pragul casei toamna
crescând în bisericile
părăsite de îngeri.
Numele tău avea sunetul apelor vii,
eu plecasem să pierd
- într-o singură noapte -
întreaga cetate
la jocuri de noroc,
ca în zori,
într-una din pieţele publice,
oamenii să înalţe
prima lor ghilotină.
Ancestrală
Toţi cântăreţii
şi un fachir nemaipomenit
se strânseră în jurul focului sacru.
În umbra semicercului
se-nvârtea roata olarului,
florile de cactus deveneau
semne de vrajă,
iar pielea şarpelui se strângea
în cercuri multiple.
Înserare verzuie.
În preajma focului
şi a semicercului
au mai sosit şi necântăreţii
ce-au turnat prin vase
otrava socului.
Şi nimeni n-a putut cunoaşte
înfăţişarea figurilor
din roata olarului.
În templul de sare
În templul de sare al idolului,
fără limbă, vorbeşte renegatul;
fără limbă, gândeşte renegatul
în faţa idolului de metal.
Alături se înalţă biblioteca -
furnal cu foc continuu.
În rafturi sunt cărţi de nisip
şi la intrare
o alarmă contra invadatorilor,
contra incendiatorilor etc.
Peste toate se-ntinde
pânza luminii de octombrie.
Paznicului flecar
i-am umplut gura
cu un pumn de sare
şi pe ochi i-am pus
ochelari de nisip.
Amurg
Într-un colţ uitat de lume,
coboară asfinţitul calvarului;
aripa ploii se-ncarcă
de cântecul păsărilor.
Trupul de azimă al singurătăţii
e rupt în bucăţi egale
de unul şi acelaşi muritor.
Mugurii luminii sunt storşi
în paharul vânzării
de la Cina cea de Taină.
De rerum natura
Puţini oameni ştiu
că-n fiecare casă există
un robinet prin care
curge cel mai viu ciripit de păsări.
Iar dintre aceştia,
cei mai mulţi cred
că astfel şi-au adus în case
pădurea şi câmpia,
deltele tuturor fluviilor
şi necuprinderea văzduhului.
Ultimii
- cei mai puţin din această puţinătate -
înţeleg poate
că un cântec străbate
în toate lucrurile
ce ne înconjoară.
Fragment autumnal
Când tăcerea rugineşte pe surâsu-ţi,
blând apăsat pe cuvinte,
mi-e plin gândul de citate
care nu ştiu de unde vin.
Un inorog fuge
cu propriile-i melanholii,
căci aproape, aproape de tot
e fiara toamnei
"nebun de frumoasă".
Ţipăt în noapte
Pe treptele nopţii
cobor în adâncuri,
purtând în suflet
ecoul obsedant al cucuvelei
ce ţipă a moarte
prin poduri de case
şi-n podul din mine,
năpădit de-al liliecilor zbor.
Îl aud şi-n şirul salcâmilor negri,
ca o flacără neagră întinsă-n nesfârşit;
cu răsfrângeri de viaţă şi moarte,
sufletul meu se-neacă-n văpaia-i.
Sălbaticul ţipăt mă caută-n visul
copacilor negri
şi-n apele stinse de seceta care
mă bântuie sferic
în noaptea aceasta.
Invocaţie
Cântăreţule,
pietrele acestea sunt cântătoare.
Pulberea acestui drum nestrăbătut
e cântătoare.
Şi lacrima acestei stele căzătoare
e cântătoare.
Numai păsările
populându-mi nopţile
nu sunt cântătoare.
Cântăreţule,
doar acordurile niciodată începute
ale vetustei tale lire
vor putea să împlinească odată
vidul eului meu mult trecător.
Avertismente
Să trecem tot mai departe
- ne semnalizau semafoarele
echinoxului -
atrăgându-ne în acelaşi timp atenţia
- prin culoarea galbenă -
să evităm curbele periculoase,
fiindcă ne-am putea accidenta
prin lovire
de crengile goale ale copacilor
sau - în cel mai fericit caz -
am putea arde
în castelele de frunze
de sub streaşina toamnei.
Apa glasului
(obicei de Anul Nou)
Tatălui meu
Tată, te strig de mult prin câmpuri,
dar nu-ţi aud nicicum răspunsul.
Sunt poate prea departe astăzi, tată!
Şi strigătul meu se pierde
în auritul clopot
din care, într-un amurg,
mi-ai dat să sorb un strop
din apa glasului.
În fiecare frate-al meu crescu
un glas înalt,
bogat şi fără margini.
Numai în mine crescu
un gol - atât de-nalt şi de bogat -
precum în fraţii mei
crescuse nemărginitul glas.
Te-am auzit, într-un târziu,
la margine de câmpuri.
Erai cu coasa-n
orizontul galben.
Ţineai în mână un clopot
plin cu apă,
pe care ţi l-am smuls
şi am fugit nebun
vărsând atâta apă-n zare,
încât totul în jurul meu
prinse glas din auritul clopot.
Cumpănă
Tot mai stingher trec astăzi
prin nisipurile poemelor tale
şi tot mai târziu mi se spulberă
privirea
în răsfrângerile de ape
ale trupului tău,
răstignit pe crucea echinoxului tânăr.
Să-ţi adun lacrimile toate
în albastre izvoare
poate ar fi o întregire a luminii,
dar peste mine
se-noptează cu încă un deşert
şi-ncet mi se strecoară-n sânge
un zumzet aburit
de-otrăvuri şi de moarte.
Corn de vânătoare
O ceaţă densă-şi revărsă
Substanţa peste ape.
Doar în păduri sună
un corn de vânătoare - lung, prelung
răsună cornul –
la marea vânătoare
a cerbilor de var.
Lumina se-adunase
prin cochilii de melci;
ferigile ardeau sub clopote de-argint
şi-ntâia vânătoare a cerbilor de var
se risipi-n întunericul
ce bântui pădurea.
Vestire
Noapte de iad
coboară lugubru
deasupra casei tale cu şindrilă,
nefericitule!
Ţipătul cucuvelei se zbate vestitor
în fagurii ritmici ai nopţii ce tremură
sub văzduhul sfâşiat.
- Cu strigăt de moarte te cheamă,
dar nu vrei să te duci
şi-l crezi aievea
un cânt uitat de noapte.
Dar nu e!
Şi tu trebuie,
trebuie să-l crezi!
Tu nu ştii.
- Dar şi corbii,
în cercuri strâmte,
s-au rotit deasupra casei tale
cu ferestre-nguste.
Iar păsări mari de noapte,
Cu ciocul, geamul ţi l-au spart.
Şi tu ştii...
Dar tot nu-ţi vine-a crede.
Spune-i femeii tale să-ţi ţeasă
ştergare albe şi negre,
căci tu trebuie,
trebuie să pleci!
Vânătoare
E miezul nopţii adânc
pe limburile noastre;
un ţipăt străbate tărâmul celălalt.
E poate al Garudei
sau al stelei din mine,
înflorind în alb tăcerea
ce mă înconjoară.
Spre sacrele izvoare-ale polenului,
trec cârduri de-animale, fără număr.
Sunt ultimul drumeţ
pornit pe urma lor
şi-ntâiul vânător
de aste fiare rare.
Mi-am luat sub sceptru
vaste asfinţituri,
prin care-am să vânez de-acum
aceste fiare rare
ce-mi năpădiră limbul.
Dimineaţă neobişnuită
În dimineaţa cu cerul pustiit de păsări,
mă cufund în liniile ceţii,
cu miros neştiut,
cu gust, de asemenea, neştiut,
ce-mi umple fiinţa.
Îmi caut auzul în presupusul cântec
al vreunei păsări rătăcite
şi pasul nu mi-l mai opresc
lângă prea ştiuţii cerşetori.
Visul de azi-noapte s-a sfărâmat
de ramurile încărcate de ceaţă,
neânchipuit îmi pare drumul
pe care am pornit
şi tot dintr-o margine fără margini
urmează să crească lumina
prin săbiile toamnei
şi îndepărtat, foarte îndepărtat
urmează s-apună...
Morile soarelui, morile vântului
Morile soarelui, morile vântului
au ostenit de când tot macină,
macină întruna
magica scânteie
ce sufletu-mi aprinse
atunci, în nesfârşita-nmugurire.
Pe movile dobrogene
le-am văzut
bântuite de vânturi solare?
Nu ştiu sigur.
Dar le-am văzut undeva,
cu aripile frânte
ca pasări murind.
La răspântia drumurilor albe sunt
morile soarelui, morile vântului.
Acolo am mers şi noi,
ca nişte pelerini,
la locurile sfinte,
să adunăm solara cenuşă
risipită-n aer,
apă şi pământ.
Dar morile încremeniseră
şi ne-am întors mai trişti
decât am fost,
ne-nţelegând a morilor tăcere
şi-osteneală.
Şi am pornit din nou
- de astă dată singur -
la morile soarelui, la morile vântului,
căci tu m-ai părăsit
fugind spre vechile oraşe,
spre ţărmul vegetal
al unei toamne rare.
M-au răvăşit tăcerile câmpiilor
E-atât de mult de când câmpia
n-a mai trecut prin cântec,
în curgătoarea-i seară
n-au mai căzut regate
şi nimburile lumii
şi-au regăsit făgaşul.
M-au răvăşit tăcerile câmpiilor,
tristeţea mea n-am răspândit-o
prin oraşe,
deşi i-am căutat lăcaşul
printre turnuri.
Doar aşteptarea-ncerc
s-o recuprind în semne,
când labirintu-mi soarbe
şi ultima tăcere.
Pe lângă un peisaj oarecare
Copacul albăstrui
dintr-o margine a frigului
şi nesfârşite banchize de fluturi
întregesc peisajul
prin care se scurge
culoarea luminii
tot mai deschisă.
Trimisul a trecut
pe lângă un peisaj oarecare,
ierburi prăfuite i-au reamintit
întoarcerea;
lumina din frig
îi căzuse printre degete.
Vis marin
Sub ev marin coborâse zodia Şarpelui
spre-o altă planetă
a grădinilor cu fluturi,
aripile fragile scuturându-şi polenul
de dragostea uscată
a florilor de cactus.
Între scoici se-nchid canalele liniştii,
steaua de mare-şi caută culcuşul
în turnurile de corali,
în vremea în care
noi nu mai visam la o poezie blestemată,
ci doar la o simplă şi cuminte
simetrie a cuvintelor.
Singurătate de iarnă
Locuitor al unui spaţiu părăsit sunt.
Glasul stins al lucrurilor a amuţit.
Doar nările dilatate ale fiarei
- vântul singurătăţii numită -
îmi adulmecă urma
tot mai greu sesizabilă.
Tu n-ai de unde să ştii ce-i pe-aici.
Drumurile toate au fost închise
cu bariere de zăpadă.
Nici tu n-ai cum să mai vii
din ţinuturile exotice
unde te imaginez.
Doar maldărele de stampe japoneze
îţi reverberează chipul
şi peisajul.
Poemele mult invocate s-au golit
de ancestrala magie a chemărilor
şi nici un descântec nu mai tulbură vraja
acestui imperiu de tăcute zăpezi.
Spre toamnă
Vibraţii ascunse de sunetul umbrei
în limita albă a sufletului cad...
- Muzica gravă din cuvinte se stinse
calmă şi densă -
între ore scăzând...
Vidul monadei se sparse-n afară
prin liniştea de iarbă a cetăţilor verii,
iar printre oameni şi plante aeriene,
întinse creşteau amurgurile
cu pleoape de miere.
Tot mai umbrite păreau
silabele gândului
în conturul scrisorilor tale din urmă
şi trecerea cenuşii ne-nconjura
pe drumurile
îngălbenind de-atâta vreme de rugină.
Cântecul zăpezilor
Cântă-mi, iubito, pe harfa zăpezilor
în cea mai veche dintre nopţile anului,
căci adânc şi de necercetat
e pustiul dintre ore
când degetele-ţi îngheaţă de durere
pe coarde.
E frig în părul tău
şi ninge peste visul iubitei
din "ţara minunilor",
ce nu mai cutează
s-apară-n cuvinte.
De aceea cântă-mi, iubito,
pe harfa ninsorilor
descântecul amintirilor
despre moarte.
Răsfrângere
În umbra unor geamuri
ţi-ascult nespusul cântec
- Chemare de departe -
ajunsă-ntr-un târziu
să-ngemăneze gândul
ce-mi devorează ceasul.
În întinsele-mi singurătăţi
se mistuise-un puls,
sângelui îi recunosc
culoarea ce-a avut-o;
prin rotundele oglinzi
înfloritor îmi este râsul
ce tot mai trist se-arată-n
înaltele răsfrângeri.
Că trebuie să ne rugăm
pe-altarele de sare,
mi-ai spus încet
cu limpezi picături în glas,
dar pustii se-aflau
bisericile cetăţii
şi ruga noastră se-afunda-n
răsfrângerile sacre
ale icoanelor pe sticlă.
Chemare
Femeie, tulpină de pasărea Paradisului,
vino dincolo de livezile interzise,
să-nnebunim de tristeţea începuturilor!
Prea multe păsări şi-au părăsit
cuiburile de sub streaşina
genunchilor tai,
plecând în călătoria
unei noi iubiri
- mult mai rotunde decât pământul -
din care noi ne-am întors
tot la meridianul zero.
Puncte cardinale
pentru Ina
Ca un fulger a trecut prin noi
nebunia unei nopţi fierbinţi,
legănându-ne de la sud la nord
şi de la est la vest.
Creşteau între noi
mirarea şi minunea
unui prezent nevisat
din tulburi şi neştiute adâncuri.
Vânător iscusit al raţiunii de a fi
crezusem că sunt,
fără să ştiu,
că runele visului tău
îmi umpleau acum sufletul.
Poduri peste ceaţă
Te-atept de mult pe praguri de tăcere,
singur trec pe podurile de peste ceaţă,
învăluit în pânza de aur a păianjenilor;
morilor de vânt le-am dat un alt nume
Şi lucrurilor albe ce-n juru-mi le mai aflu.
Cât de aproape am să fiu cândva
de miezul unor pietre,
în care tribul meu şi-a adunat cenuşa!
Vor răsuna atunci pădurile de zodii,
pasărea-floare îşi va scutura staminele
în cele patru vânturi;
vieţuitoare multe îşi vor schimba culcuşul,
iar glasurile peştilor vor fi mai înţelese...
Naufragiaţi
A eşuat corabia-fantomă
pe cel mai neprielnic ţărm al pământului.
Noi suntem naufragiaţii ei.
Tu - Robinson Crusoe
şi eu - Vineri,
cu toate că insula a rămas
unică în univers.
Nu ne mai vine nimeni în ajutor,
nici chiar porumbelul lui Noe
sau vreuna din navetele spaţiale
şi se-ntind între noi
toate mările şi oceanele lumii.
Inocenţă
Balcanizăm pe pământuri
prea mult uitate de lume,
pe meridianele lumii,
chiar şi pe cel al vasului guvernator
- al energiei cinetice.
Balcanizăm chiar
şi pe meridianul Poeziei,
fără paralele şi cercuri polare,
ştiind că floarea de lotus
nu va mai fi însemn
pe templul Preacuratei Fecioare.
Şi mai latinizăm dictoane romane:
"Ecce Homo",
"Sic transit gloria mundi",
"Omnia fluuntur, omnia mutantur"
şi altele de acest fel
până când,
împreună cu Pillat din Pont,
ne vom spăla pe mâinile curate.
Moartea şi busola
După sau lui Borges
Domnule Borges,
mai păstrează-ţi bastonul alb!
E tot mai necesar
pentru cucerirea labirintului
trasat pe axa punctelor cardinale.
Şi dacă toate drumurile sunt circulare
spre biblioteca lumii din Alexandria,
scoate-ti busola dezorientată
şi regleaz-o după moartea
ce aşteaptă - ascunsă –
dincolo de gardurile vii.
În sala Einstein
Substantivele sunt albastre şi cuminţi,
cu aceleaşi trei genuri şi două numere.
Adjectivele sunt galbene, verzi,
bune, harnice şi, câteodată, rele,
iar numeralele stau neclintite în bănci
sau în ordinea cea mai nefirească a lucrurilor.
Despre gramatica limbii române în culori
învăţau elevii în sala Einstein
şi ca nişte inocenţi papagali
memorau legile mecanicii newtoniene,
în timp ce gându-mi dezorientat
se înscria pe axa relativităţii
spre prima şi a doua Europă.
Sosirea lui Godot
Te salut, maestre,
şi prea bunule prieten al meu, Godot!
Te-am văzut înaintând pe Via Appia
şi-mi tot spuneam în gând:
"Ce cumplit mi-ai înşelat aşteptarea,
prietene Godot!
Fi totuşi binevenit
în mitologia noastră contemporană
şi dacă vrei,
îţi ofer un loc
pe una din băncile
Parlamentului European
sau în sarcofagul golit
de mumia unui celebru faraon
de la Louvre sau British Museum.
Si te vom lăsa acolo,
în linişte si pace,
să-l aştepţi şi tu
pe mult aşteptatul nostru Godot”.
Un ghicitor în cafea
E lustruită muchia nopţii
de ţipătul a şapte trenuri
încărcate cu greieri.
Azi nu ne mai e greaţă
de poveştile cu roboţi îndrăgostiţi,
nici de miile de meduze înflorind
pe trupurile noastre de scoică,
căci ştim că linia vieţii
se sfârşeşte tot în vârful conului de brad,
iar pisica din zaţul cafelei
stă blândă şi nevinovată.
- Acestea erau spusele din urmă
ale celui mai recent ghicitor în cafea –
după cum îmi indică
zona cea mai fierbinte a memoriei.
Beneficiu
"Să treceţi -
îmi spuse contabilul-şef -
pe la ghişeul numărul 7
să vă ridicaţi cota parte
din beneficiul singurătăţii
de pe deceniul anterior."
Un alt funcţionar
- a cărui responsabilitate
nu era prea bine definită -
îmi atrase discret atenţia
să am grijă
cum îmi repartizez beneficiul,
în aşa fel încât să ajungă
tuturor membrilor familiei
şi prietenilor de-o viaţă.
Pretexte
Seara asta nu-i mai pustie
decât altele.
Ceaşca mea de ceai din flori de tei
visează fluxul şi refluxul
verilor neterminate-n noi.
Poezia cu vrăbii ciugulind
miezul de pâine
de pe pervazul ferestrei
nu se mai încheagă.
În urmă se surpă
noi poduri de ceaţă
peste care-am să trec
tot mai singur,
între dinţi cu stamine şi pistiluri.
Adăpost animalelor
fremătând în extaz
le-am găsit în cimitiele
tot mai neîncăpătoare
şi aflate în concurenţă
cu spaţiile locative.
Uşi şi ferestre
Batem la uşile pământului,
batem şi la ferestrele oblonite.
Poate că ne vor răspunde
tuberculii cotidieni
ai foamei noastre de moarte.
Ferestrele cerului
ne-au fost trântite în nas
ca o uşă –
unor musafiri nepoftiţi.
E târziu şi prea devreme
ca îngerul nostru păzitor
să ne mai ferească
de pofta nesăţioasă a morţii.
Mesaje
Toate lungimile de undă-mi anunţă
extinderea câmpurilor morţii.
Se sonorizează imaginile Apocalipsei
şi într-una se mediatizează
demonstraţiile pentru pace.
Ultimul salcâm al câmpiei
nu va fi fost tăiat
(eu tot mai sper aceasta)
şi aşteot mesajele din sud,
dar frigul înfăşoară
pe sulurile-i negre
cuvinte şi imagini.
Copilărie şcolară
Cu clopoţei la gât şi la urechi
treci peste noi –
copilărie şcolară.
Începi uneori cu
"veniţi copii să vedeţi păsările!"
sau „vaca e un animal sălbatic”
şi tot aşa o ţii
printre cuvinte şi numere imposibile.
Ajungi într-un târziu
în vastele apartamente
ale atomului şi electronului,
rătăcind prin labirintul
valenţelor şi covalenţelor.
Ajungi chiar
şi pe muchia de cuţit a metaforei,
ca să eşuezi apoi
- vinovată şi blazată -
pe întinse ţărmuri letheene.
Duminică
Duminică - ziua ritualurilor.
Prea-credincioşii se duc la biserică,
mai puţin credincioşii se închid
în unica lor cameră
şi meditează
la Dumnezeul singurătăţii.
E o duminică a ritualurilor
şi pentru cei ce nu ştiu
dacă cred sau nu în ceva.
Ei se scoală cu gândul
la somnul de după-amiază;
în grabă, parcă împinşi de la spate,
înfulecă cel mai frugal mic dejun,
se precipită apoi
spre firicelul de apă caldă,
ţâşnind pe conductele ruginite
şi-şi fac baia ritualică.
Cu entuziasm sau cu lehamite,
citesc şi iar citesc,
mănâncă şi iar dorm,
citesc...
Şi printre acestea
sau deasupra lor
aşteptarea...
Realitate
Unde sunt eu, cel încercuit
de o inexpugnabilă singurătate?
Unii cred că aş fi
în ţipătul spart al saxofonului,
în sticla de bere
- pe jumătate golită,
în farfuriile de salată
sau în cele cu oasele fripturii de pui.
Unii cred că mă ascund
după coloanele de fum ale ţigărilor
şi poate că au dreptate,
căci numai în umbra lor am răgazul
să-ţi reconstitui prezenţa intermitentă,
femeie din neunde
şi din nimic zămislită.
Se lasă o seară înmiresmată.
Locul de pe scara autobuzului
e un imens privilegiu
alături de veselia soldaţilor
încercându-şi bricegele ironiei
(ce iluzie amară în finalul călătoriei!)
pe un dreptunghi de hârtie
cu graniţele inviolabile ale timpului.
Zbârnâie scurt şi îndoielnic soneria.
Ştiu că e tipul care-mi spusese
c-ar vrea să-şi frigă la mine slănina,
dar n-am chef să-i deschid.
Şi astfel teancul de ziare necitite
va deveni rugul erei noastre moderne.
Din cotidian
Când retribuţia tatălui meu
a atins plafonul maxim,
când Gigi - purcelul
cumpărat de la târgul săptămânal
continuă neînduplecat
să facă greva foamei
(poate din cele mai înalte raţiuni);
atunci îţi imaginezi tu
poveşti de dragoste
cu fata vecinului
care, azi-noapte,
în furtunoasa-i beţie,
a spart toată vesela din casă.
Sau îţi imaginezi
cum ar fi fost să fi şofer
în satul tău natal
ori mecanic de locomotivă,
ducând trenul
de la Buzău la Braşov
şi înapoi.
Îţi mai imaginezi
şi visele de pe bancheta
de clasa întâi,
pe care n-o mai poţi desface,
suveranitatea compartimentului
fiind încălcată
de familia de vizavi,
ai cărei membri (civilizaţi!)
şi-au scos pantofii
şi cască,
se-ntind şi sforăie
si tu ieşi pe culoar
la o ţigară...
Exerciţii
Exerciţii de înseninare
sau poate de-nfrigurare
se va numi ultimul tău poem.
Exerciţii de aducere-aminte
sau de uitare totală
se va numi ultimul meu poem.
Şi aşa,
într-o mie şi una de exerciţii,
numai păsările
vor rămâne constante
în zborul lor peste tropice
şi înapoi
Vis
Mările-au visat frumos şi tainic
pentru noi.
La fel şi câmpul
plin de păpădii
visase-n felul lui
- tot pentru noi.
Pe pleoape şi pe buze îţi picurau
stropi grei de verde şi albastru,
iar părul tău părea
o imensă risipă de lumină.
În noaptea-n care
am vrut să te cunosc –
cu de-amănuntul
fără margini
şi-n ispită –
trupul tău se tot pierdea
în apele nemaiumblate
ale visului.
Mormântul meu marin
Fulgeru-mi caută mormântul marin –
adăpostul meu de fiară hăituită.
Păduri de alge
cresc peste el din valuri,
iar eu, în sarcoofagul meu de corali,
mă-nchin cu gândul patimilor arse.
Din îngustul meu univers mineral,
aud cum prin vaste adâncuri
mori subacvatice
macină-ntruna viaţa marină,
precum o zare
în ciocnire cu-altă zare.
Peisaj
Fierbe nămolul cu magmatice zvonuri
lacuri bătrâne cu lavă verzuie.
Stuful îngână un foşnet seral,
iar noi – mărunte umbre –
păşim vlăguiţi pe riverane drumuri.
Pe maluri stau şerpi gemeni de apă,
ieşiţi în pâlcuri să soarbă lumina –
lapte sacru şi dulce din lună.
Vântul ne cheamă în largul străin
cu-ndemnuri ascunse şi tainice şoapte,
dar se-aude aproape pădurea în murmur
şi-acolo vom fugi pe-oglinda smolită,
lăsând în urmă imperii lacustre.
În noi se-ntâlneşte ca-ntro răscruce,
somnul teluric cu somnul stelar,
iar nimburi albastre, stelele cresc
în fagurii ritmici din noua galaxie.
Singurătatea altuia
Cine iubeşte singurătatea mea?
Ce enormă iluzie!
Am crezut că tu eşti aceea
care-mi vei iubi singurătatea.
N-a fost să fie aşa.
Şi eu rămân îngropat
până la genunchi,
până la brâu,
până la inimă
într-o adâncă singurătate.
Nimeni,
absolut nimeni,
nu iubeşte singurătatea altuia
şi cu atât mai puţin
tu pe a mea.
Înstrăinare
Înstrăinat şi trist sunt
printre aceşti oameni.
- Mare visând
la o uriaşă albie curgătoare.
Înstrăinat şi trist sunt
printre aceşti oameni.
- Piatră de orice culoare
aspirând la un zid chinezesc.
Şi printre cuvintele lor,
cuvântul meu rămâne nenăscut,
stingher într-o margine a gândului,
încolţind alături de
firul de iarbă al singurătăţii.
Ariadna
Ariadna! Ariadna! Ariadna!
Strigătul meu ţâşni de-a lungul labirintului;
se izbi de pereţi,
de tavan şi de padiment
şi se lipi apoi de Zenit –
ca o lipitoare.
Ea îl privea neîncrezătoare din Nadir,
comparându-l cu o stea de chihlimbar
şi-i veni năstruşnica idee
de a înşirui pe firul călăuzitor
perle din steaua strigătului meu.
Problemă de geometrie
Când ai trecut în gândul meu – statuie,
nu ţi-au mai rămas
decât formele geometrice
(toate inperfecte).
Inima ţi-am închis-o
într-una din acele figuri,
neanalizabile din punct de vedere spaţial.
Apoi am scos-o de sub toţi radicalii,
fără s-o pot încadra
în evantaiul pătratelor perfecte.
Dispariţie
Polenul altor lumi prin zodii risipind,
mi-am amintit că vântul
m-a ţintuit cândva
de poarta unei case.
Stolul cel galben de păsări fără nume
zbura în jurul lumânării încă nestinse
şi-un dangăt de clopot
tăia-n felii liniştea nopţii.
Eram pe planeta triunghiularelor fântâni,
acolo unde
visul peştilor va fi fost devorat de lumină
şi tot mai în adâncuri
vor fi căutaţi
cei ce s-au rătăcit
pe drumul stelei de mare.
Vânând melancolia...
Pribeagul fără nume sunt astăzi
printre lucruri.
Pe ţărmuri letheene,
tu îmi vorbeşti de prieteni,
în sufletul pustiu
topind melancolii.
În seara asta-mi caut
vânatul meu cel rar –
melancolia blândă –
mereu alunecând
cu zarurile negre
pe vechile clepsidre.
Un con de vânătoare
aş vrea s-ajung odată,
prin repeate-amurguri
sunând la marea vânătoare
a blândei mele melancolii...
Păsări de zăpadă
Acum, de multe ori mai mult
ca altădată,
trupul tău –
înconjurat de-un cerc de aurore boreale –
dă naştere la mii de păsări de zăpadă.
Mai lunecăm pe-o sanie –
de mult fără cârmaci –
şi-n urma noastră cresc –
în infinite unghiuri –
zăpezile cu păsări,
prin care (cotropitori fiind)
am cucerit regatul
zăpezilor cu păsări.
La masa rotundă a cuvintelor
Lui Eminescu
Dacă am fi ştiut
de sosirea şarpelui Uroboros,
purtând în coada-i veninoasă
scânteia trădării,
într-un alt fel l-am fi primit
pe Cavalerul sudic –
aducătorul ofrandelor sacre –
la masa rotundă a cuvintelor.
În cuvintele lui se topiseră
aurul şi smirna din acele stele,
spre care visase să ajungă
un sărman Dionis
cu iubita lui Maria.
Se-ntâmplase aceasta
la o masă rotundă a cuvintelor,
când fulgerul scânteiase trădarea
lovind în visul prea înalt al poetului.
Aşteptare
De-acum, mai trişti visăm hiperboreea,
ca pe un loc numai de noi ştiut,
chiar dacă timpul –
tot mai rar –
polenizează ritmic
copilăriile fecunde.
Şi vremea cocorilor veni,
ca o curgere lentă de silabe,
din evantaiul lunii,
iar aşteptarea se stinse
între margini de cuvinte.
Telefonul de zăpadă
Astăzi ne despart
cele nouă împărăţii ale zăpezii...
De undeva,
dintr-un muzeu al figurilor de zăpadă,
la un telefon de zăpadă,
formez neîncetat
numărul tău de telefon.
Prin cablurile de zăpadă,
vocea ta e un clinchet de zambile
sau un foşnet neîntrerupt
al lanului de grâu unduitor
şi-n noi se instalează
o vastă primăvară-vară.
Clopote
Bat clopotele bisericilor lumii.
în spaţiu se celebrează o nuntă –
între o cometă şi un asteroid.
Bat clopotele bisericilor de lemn.
Poate a mai murit un sfânt nesfinţit.
Toate clopotele bat a chemare,
dar tu să nu vi,
până când nu le vei auzi,
bătând într-o dungă.
E atunci primejdie mare-n mine:
se surpă zăgazuri
izbucnesc incendii
şi mă pustiesc hoardele singurătăţii.
Tu să vi cu baraje de camelii,
cu toate fântânile ţâşnitoare
şi-n mâini
cu o uriaşă carte deschisă.
Citadină
Ne-am amintit de-un vechi oraş
prin care trecusem noi
cu vara lacrimilor pe obraji.
Erau acolo albe peisaje –
rătăcitoare labirinturi
dintr-o cetate de hârtie –
ce-n timpuri prea îndepărtate,
o-nchipuise un joc cu minte de copil.
Şi-am mai aflat acolo
despre un om care
(nu se ştie când şi cum)
devenise unicul ţăran al oraşului,
stând cu coasa-i înfiptă
în curcubeul semafoarelor.
Alchimia cuvântului
Din curba-ntaltă a unui clopot
coboară-n creuzetul alchimistului
mulţimea sunetelor nenăscute.
Acelaşi foc de la-nceputul lumii,
căruia i-am spus prea mult timp
„Foc sacru”,
îl aţâţă alchimistul
ca să-i apară aurul cel mult visat.
Dar în creuzetu-i se răsfaţă
un bulgăre uriaş
de sunete arse.
Vânător de vise
Vânător de vise aş vrea să fiu
ca să-ţi vânez într-o noapte
visul cel mai frumos,
cel mai neobişnuit,
cel mai albastru,
cel mai galben....
Cu el în tolba mea de vânător,
să fug departe, tot mai departe,
tocmai în colţul universului
şi-acolo –
ferit de lumină şi de sunet –
să-mi savurez pe îndelete
cea mai aleasă pradă.
Noiembrie
Înainte ca lentila îngălbenită a toamnei
să se fi spart în golul de noiembrie,
să mergem prin pădurile mult desfrunzite,
luminaţi de pâlpâirile ferigilor
şi-n auz cu-armoniile
orgilor stelare.
În miezul pădurii,
pe sub orizontul terestru,
să-i ascultăm umblând
şi recitând
pe fraţii mei mai mari –
Zaharia şi Serghei –
copii ai stepei şi ai pădurii,
de mult rătăcitori
pe cărările lumii nevăzute.
Despre noi
Mi se pare că am scris
prea mult despre mine
şi nespus de puţin
despre tine.
Am încercat să te pictez
pe-un şevalet fixat
pe cel mai îndepărtat strat de nori
şi am folosit
o mie şi una de culori
din pulberea de stele.
Am încercat să te sculptez –
statuie vie a Galateii
cu trup celest de antică sirenă.
Tu îmi scăpai mereu printre degete
şi printre volutele inspiraţiei,
rămânând doar forma ta de aer
şi-acelaşi arhetip
ce-mi răscoleşte visul.
Ochiul
Vreau să-mi imaginez ochiul
ca un glob pământesc,
cu un relief plat şi foarte colorat,
şi numai cu un ocean
format din iris viu colorat.
Poate să aibă un ecuator,
meridiane şi paralele,
tropice
şi vreo doi sau trei poli –
nu contează.
Forma să fie a unui glob
învârtindu-se în orbita universului,
cu privirea adâncită spre sine.
Oglinzi
Dacă aş putea să trec
prin oglinda ochilor tăi,
prin oglinda vederii tale
cu nevederea mea,
aş deveni un fascicul de lumină.
Dacă ai putea să treci
prin oglinda opacă aochilor mei,
prin oglinda îngheţată
a nevederii mele
cu vederea ta,
ai deveni un fascicul de lumină.
Şi astfel am deveni amândoi
două fascicule gemene de lumină,
închise-ntrun turn de oglinzi
din centrul galaxiei
în plină expansiune.
Visul morţii mele
Sinaia, 13 decembrie 2002.
Visul din zorii zilei de vineri
îmi stăruie obsesiv în memorie.
Se făcea că eram
în curtea casei părinteşti
şi că murisem parcă.
Tata sau mama
- care murise de mult -
plângeau în hohote şi strigau:
„de ce te-ai dus, Nelutuleee!?”
Eu pluteam impasibil şi tăcut
pe deasupra salcâmilor,
cu-acel suflet
ce, poate, nu-mi mai aparţinea.
Era o zi cu dublu ghinion –
ar spune superstiţioşii,
ori un vis oarecare,
după raţiunea computerului
bâzâind într-un colţ al camerei.
Marginalii poetice la „Tulburarea apelor” de Lucian Blaga
„Nona!
- fiică a pământului -
Nona!
- floare nebună,
floare veninoasă!
care popă nebun
te mai invocă astăzi
în toposul Deal-Vale
al spiritului românesc?
Care moşneag,
cu chip de Dumnezeu,
te mai invocă astăzi:
„Iisuse Pământ,
Iisuse floare de cireş”,
în toposul Deal-Vale
al spiritului românesc?”
Cei trei corifei ai lui Mefisto
s-au îmbătat cu aburul protestantist
al berii aduse
de un înger ortodox
şi urlă prin turnurile cetăţii
că Reformaţiunea e în delir.
Nebunia acelui veac de mijloc
se mai răsuceşte şi azi
- în acelaşi delir -
prin gura de rai
a spiritului românesc.
Femei vorbind cu obiectele casnice
Stau şi ascult.
Înghit nor după nor
din fumul de ţigări
al femeilor care
povestesc într-una
despre conversaţiile lor cotidiene
cu obiectele de prin casă:
Cu televizorul sau cu frigiderul,
cu maşina de spălat ori cu aragazul,
cu aspiratorul sau cu mixerul
etcetera, etcetera, etcetera.
Suntem într-o cancelarie a unei şcoli,
din care elevii au plecat
într-o eternă vacanţă,
ca într-o sală de aşteptare
a unei gări în care
nu mai soseşte niciun tren.
Aşa trec minute şi zile,
iar eu mă întreb tot mai nedumerit:
„Unde le sunt bărbaţii?
Unde le sunt copiii?
Unde părinţii şi prietenele?
Nicăieri. Niciunde.”
Numai voci întretăiate
vorbind neîncetat
cu obiectele lor casnice.
Joc
În mâini c-o plasă de prins fluturi
(şi ce mult îţi plăceau culorile lor!)
ai pornit să vânezi o rază de lună,
un fluture de stea
sau poate o aripă de înger.
Te regăseai copil în acest joc;
mă regăseam copil în acelaşi joc –
jocul vieţii şi al morţii,
închipuit în clipa dintâi a creaţiei
de-un prea risipitor demiurg.
Diogene
Cu lampa-ţi pâlpâitoare
- zi şi noapte -
ai reuşit, prietene,
să depăşeşti paradoxul întunericului.
Şi butoiul tău se rostogoleşte
şi astăzi prin lume,
încet şi egal,
ca un arici fugind de frică
din faţa oamenilor.
Dinspre trecut
Dinspre trecut, mereu ne ispitesc
fastuoase aduceri aminte,
prin care se perindă
menestreli cu harfe bătrâne,
strecurând aleanul anilor pierduţi
în vâltoarea nebună a destinului.
Tu îmi apari – suavă corolă –
a florilor de sub zăpezi
şi păsări ne cântă a dulce primăvară
sub soarele ca o seceră
ce îşi ascute zimţii în vânt.
Mă-ndemni să ascult cum sub zăpezi,
un murmur ne-ncăpător se înfiripă
iar în harfa menestrelilor
izbucneşte lumina
şi-un cer cu muzica sferelor
coboară peste noi.
Semne
Sunt nenumărate şi repetate
semnele vieţii şi ale morţii.
Le întâlnim în răsăriturile
scurte ale soarelui
sau în amurgurile
prelungi în care ne stingem,
cu-ngenuncheri abrupte
şi reveniri pe jumătate.
E tot mai departe
izvorul cu apă vie
şi tot mai aproape
cel cu apa morţii.
Tot mai adesea ne gândim
că luntrea lui Charon
ne aşteaptă pe un mal
şi viul univers
nu ni se mai pare veşnic.
E-o oboseală în toate,
că orice clipă de odihnă
nu-i decât o prelungire a sfârşitului.
Te mai îmbie drumuri preaumblate
şi locuri prea de mult uitate,
dar drumul înapoi e-o scurtă rătăcire
ce se va repeta mereu de-acum
până la drumul fără întoarcere.
Mâinile
Tatălui meu, Ştefan Podosu
Mâinile lui încercau
să ridice în cer tot pământul.
Lua în fiecare zi
câte-un vagon, două,
pline cu porumb, cu grâu,
cu sfeclă sau floarea-soarelui,
dar cel mai adesea
cu gunoiul de la sutele
de vaci şi de tauri.
Astăzi, Cerul îl treage în sus
de mâinile lui obosite,
neputincioase.
El însă nu vrea să urce acolo, sus,numai odată cu pământul
pe care îl tot azvârle
spre înaltul infinit.
Acestea sunt mâinile lui,
ale tatălui meu,
care, într-un îndepărtat amurg,
mi-a dat să sorb apa glasului
din auritul clopot.
