ION PODOSU, „Apa glasului”

Apărut la Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011, volumul de poeme „Apa glasului” întregeşte profilul spiritual al poetului Ion Podosu, personalitate pregnantă în atmosfera culturală specifică Cetăţii Clujului şi nu numai. Aceste poeme îşi consumă strălucirea adâncă într-un anotimp al stingerii melancolice, sub semnele căruia respiră o notă gravă, tristă, dureroasă.

Spectacolul lumii se oferă eului, pornit în aventura identificării sinelui adevărat, prin nuanţele văzduhului şi în culorile de ambră, smirnă şi tămâie ale cuvântului demiurgic.

Existenţa, asemenea unei insule în hăţişul cosmic, se află sub permanenţa neprevăzutului, înconjurată de semnele sfârşitului de veac şi ale începutului de nou veac, încărcat de speranţe, de îndoieli meandrice, de căutări, de reveniri, de împliniri bântuite de fantasmele trecutului...

Sufletul, „Marele Strigoi”, devine, el însuşi, întruchiparea întunericului din braţele Styxului, în tovărăşia lui Charon prin lumea Umbrelor (Destinul unei umbre).

Toate semnele suflării sunt atinse de pala amurgului, atmosfera este de un Ev Mediu întunecat, aprig, însetat de certitudini; debusolat, sufletul rătăceşte prin biserici pustii, ucigaşă, moartea pune stăpânire pe spirit (Amurg de Ev Mediu).

Umanitatea îşi poartă ancestralele semne ale harului desăvârşit în ritualuri, spre momentul nefast al „înserării verzii”, îmbibate de otrăvuri.

De la „Roata Olarului” la Templul de sare, ori la flacăra Bibliotecii, tot ceea ce a creat spiritul uman este distrus de „gura flecară”, de ochiul întunecat, de îndoielnica părere. Orice pâlpâire de lumină, orice cântec de păsări, toate sunt vânate cu viclenie de morbul ucigaş: „Mugurii luminii sunt storşi/ În paharul vânzării/ De la cina cea de Taină” (Amurg).

Cu încăpăţânarea unui explorator, omul intuieşte sau, la nevoie, construieşte mituri încremenite în istorie, dar care se dovedesc goale de sens (Sosirea lui Godot): „Te salut, maestre,/ şi prea bunule prieten al meu, Godot!/ ... Fii totuşi binevenit în mitologia noastră contemporană/ ... îţi ofer un loc... în sarcofagul golit/ de mumia unui celebru faraon/ de la Louvre sau British Museum...”

Deseori, de la măreţia visării integratoare la banalele aspiraţii cotidiene, omul se simte strivit de potrivnicia unei ordini universale implacabile. Ca o „fiară hărţuită îşi caută rostul în viforul solar, în suflul eolian, dar toate energiile se înverşunează să-i macine nesfârşita înmugurire”...

Astfel, existenţa devine o noapte în care viaţa îşi pierde strălucirea în ecoul obsedant al cucuvelei „ce ţipă a moarte”, singurul gest salvator fiind „al cântăreţului, al poetului care prin versul lui va putea umple vidul existenţei” (Invocaţie). Chiar Iubirea se înscrie în Singurătatea care, ca o fatalitate, ucide fasciculul de lumină născut din îngemănarea a două suflete înscrise în „centrul galaxiei”.

Şi totuşi, înecat în golul imens, „Glasul”, ca semn al Fiinţei prezente în Univers, prin însăşi această Glăsuire sfidează destinul, ţâşneşte din clipa amurgului, inundă „orizontul galben” cu ecoul auritului clopot, prin glasul poetului vibrând înalt peste apa vieţii... Şi poesis-ul rămâne un victorios zbor de porumbel al armoniei fiinţiale, peste orice fel de marasm al teluricului, real sau imaginar, înnobilând auroral existenţa umană.

Verbul liric stăpâneşte angoasele, străluminând „excelsior!” viaţa de zi cu zi a Poetului...

ANTONIA BODEA