Despre nostalgia orizontului nemărginit

GABRIELA BALTAZR

-Interviu cu Ion Podosu-

Parcurgând câteva numere mai vechi ale revistei „Litera Noastră”, am regăsit un interviu pe care îl realizam cândva cu profesorul și poetul Ion Podosu și constatam cu surprindere că de atunci au trecut (incredibil!) zece ani. Este motivul pentru care l-am convocat la un dialog pe hârtie, întrucât scrisul și cititul rămân, pentru interlocutorul meu, ca și pentru mine, valori fundamentale.

Reporter: Parafrazând un vers blagian, „Unde și când te-ai ivit în lumina ?. Au aceste coordonate spatio-temporale vreo semnificația specială, îți definesc în vreun fel profilul spiritual?

Ion Podosu : M-am născut la șapte iulie 1953 (deci, în miezul verii, ceea ce nu prea corespunde cu temperamentul meu, înclinat mai degrabă spre anotimpurile descendente - toamnă, iarnă). Movila Banului, toposul ivirii mele în lume, ar putea reprezenta un spațiu al nemărginirii, fiind situat în apropierea celebrelor podgorii de la Pietroasele din județul Buzău, zona unde a fost descoperit la fel de celebrul tezaur „Cloșca cu puii de aur”. În profilul meu spiritual, cred că există o nostalgie a orizontului nemărginit, o latură solar-melancolică în viziunea despre viață și avatarurile ei.

R. : Într-un splendid poem din cel mai recent volum al tău, surprinzi o imagine tulburătoare a tatălui. Acest lucru mă determină să te rog să-i evoci în câteva cuvinte pe părinții tăi.

I.P. : Părinții mei, Stana și Ștefan Podosu, deveniți țărani la câmpie, își au defapt rădăcinile în partea muntoasă a județului Buzău, în preajma Vulcanilor Noroioși și a localităților unde se fac renumiții cârnați de Pleșcoi sau cașcavalul de Penteleu.

Mama avea o fire liniștită, supusă și atașată familei, cu o dragoste reținută față de cei trei copii care îi mai rămăseseră în viață. În schimb, tata a fost un om cu o personalitate aparte, în adolescență și în prima sa tinerețe fiind înclinat spre aventuri, dar odată așezat la casa lui, s-a dedicat trup și suflet familiei, devenind o persoană sociabilă, expansivă adesea, harnică și generoasă.

Nașterea unui copil orb i-a șocat, desigur, pe părinții mei, însă nu au dezarmat în fața destinului nemilos. Călăuziți de nădejdea că primul lor născut trebuie să ducă o viață normală pe pământ, au făcut tot ce le-au stat în puteri să-mi redea lumina ochilor și chiar au reușit până la un punct. Când orice speranța a fost epuizată, tatăl meu, care avea șapte clase făcute în satul natal, a început să se intereseze de existența unuei școli pentru copii nevăzători, pentru că ajunsesem la vârsta școlarității. După multe și întortochiate demersuri, filiala Ploiești a A.N.R. a fost cea care mi-a deschis calea spre școala pentru nevăzători din Cluj.

R. : Cum ți-ai trăit copilăria de dinanintea școlarității? Cum ai fost privit și primit în comunitatea copiilor de aceași vârstă ?

I.P. : După cum am spus și cu un alt prilej, în ciuda handicapului, părinții s-au purtat ca și cu un copil valid, acordându-mi toată libertatea de mișcare, dar fiind preocupați și de formarea deprinderilor de autonomie personală necesare. Copii vecinilor de pe uliță erau ca toți copii: și mai buni, și mai răi, însă nu îmi aduc aminte să mă fi exclus total din jocurile lor, așa încât, în afara unor mici incidente copilărești, nu m-am simțit frustat sau izolat în comunitatea lor.

R. : Devreme ce ai devenit profesor, ai iubit școala ... cum au fost anii școlarității tale?

I.P. : Primul an de școală (1961-1962) a fost unul destul de greu, deoarece, în primul rând, despărțirea dureroasă de familie și impactul produs de intrarea într-un mediu foarte diferit de cel cunoscut de mine până atunci m-au marcat puternic. În al doilea rând noua colectivitate, pe lângă lucrurile bune pe care mi le-a adus, mi le-a arătat și pe cele mai puțin bune, fiindcă din prima mea vacanță de iarnă și în trimestrul al doilea am contractat o seamă de boli ale copilăriei pe care nu le avusesem, creeându-mi unele dificultăți în procesul de învățământ, pe care am reușit să le depășesc datorită devotamentului și a abnegației cadrelor didactice pe care le aveam la clasă, evocate cu recunoștință deosebită într-un alt interviu.

Într-adevăr, cu trecerea timpului, am iubit tot mai mult școala, vacanțele de vară mi se păreau prea lungi, nu numai mie, ci și prietenilor mei cu care corespondam prin scrisori lungi și detaliate și așteptând cu nerăbdare reîntâlnirea la școală. Desigur, anii de liceu au fost, aș spune, fabuloși sau, poate, cine știe, așa i-am văzut și îi vedem noi! Erau anii de inițiere în „primele iubiri” și în literatură, prin cercurile literare, cu referate „docte”, prin revista școlară „Lumina”, unde aveau să debuteze actualii scriitori : Radu Sergiu Ruba, Ana Hompot, Viorel Șerban și subsemnatul. Tot atunci, ne inițiam în activitatea radiofonică prin „Vocea departamentului”, ce transmitea din cabina stației de amplificare a școlii sau încercam să ne rafinăm gusturile alcoolice la Chios, la Ursus, la Someșul ori cine mai știe prin ce alte restaurante și cârciumi .... Nu ne au fost străine muzica rock și pop difuzată de „Metronomul” lui Cornel Chiriac la „Europa liberă” și nici jocurile cu mingea medicinală, cu mingea de hârtie sau cu „badogul” (cutia de conserve), surogate ale fotbalului, pe care nu îl puteam practica!

R. : A fost un privilegiu să fii student la filologia clujeană ? De ce ?

I.P. : Privilegiul de a fi student la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca poate fi evaluat dintr-o perspectivă dublă: practic, îmi continuam studiile în același oraș în care le începusem și, în mare, orașul îmi era cunoscut, putându-mă deplasa singur prin el. Spiritual vorbind, am avut șansa de a avea ca profesor personalități remarcabile ale vieții noastre literare, iar colegii de an erau personalități în devenire, condiții esențiale pentru formarea unui cadru intelectual emulativ, ce s-a repercutat extrem de favorabil asupra evoluției mele culturale și creatoare.

R. : Ai fost profesor, timp de 32 de ani la Liceul pentru Deficienți de Vedere din Cluj-Napoca. Care au fost cele mai semnificative împliniri profesionale pentru tine ? Care au fost valorile fundamentale pe care le-ai transmis elevilor tăi ?

I.P. : Vocația pedagogică mi-am descoperit-o încă de pe băncile liceului și mi-am canalizat eforturile (ajutat și stimulat și de părinți) spre a o împlini. Asemena primilor ani de școală cu dificultăți de tot soiul, și primii ani de profesorat nu se arătau prea promițători, obținând cu mare greutate postul de profesor preparator la școala din Cluj și apoi au urmat catedrele extrem de eterogene în care, pe lângă orele de limba română la clasele primare, intrau ore de matematică, fizică etc.

După 1990 am devenit titular la catedra de limbă și literatură română și literatură universală la gimnaziu și liceu. Prin lecțiile predate și prin activitățile extracurriculare (Cercul miciilor folcloriști, Cercul de creație și interpretare literară și , mai ales prin inițierea apariției revistei școlare „Adolescent-magazin”) am încercat să le transmit elevilor valorile umaniste fundamentale, să le dezvolt gustul estetic și, nu în ultimul rând, să le stimulez dragostea pentru lectură, pentru frumos, în general.

Satisfacțiile profesionale au constat în obținerea gradelor didactice, în conducerea comisiilor metodice sau în prezentarea și publicare unor lucări de specialitate, dar, desigur, cele mai semnificative au fost acelea privind rezultatele deosebite obținute de elevii mei la olimpiadele școlare, la alte concursuri, unii dintre ei remarcându-se, după terminarea studiilor, cu publicații în reviste sau chiar în volum.

R. : Ai fost și director al liceului, într-o perioadă efervescentă, febrilă, provocatoare.Care au fost cele mai mari provocări ale acestui segment profesional al biografiei tale ?

I.P. : Anul 1990 s-a constituit într-un moment de cotitură în biografia mea atât în plan personal, cât și în plan profesional. Climatul revoluționar s-a resimțit și în cadrul colectivului de cadre didactice din școala noastră, concretizat în destituirea vechii conduceri și alegerea alteia cu idei inovatoare și neînregimentată fostului partid comunist.

Am fost ales director adjunct cu o largă majoritate (fapt surprinzător și pentru mine), alături de regretata Elena Bucur, aleasă director principal. O primă provocare a noii conduceri a fost menținerea unui climat echilibrat al diferitelor tendințe de neînțelegeri între oameni, de găsirea soluțiilor adecvate la revendicările de tot felul și de a aduce procesul instructiv- educativ pe făgașul normalității.

Un obiectiv primordial pentru noua conducere a fost reînființarea ciclului liceal în școala noastră (desfintat, în mod abuziv în 1983), fapt care s-a realizat în primăvară anului 1990, având și concursul proaspătului inspector în Ministerul Educației Naționale, în persoana lui Radu Sergiu Ruba. Desigur, au mai fost și alte provocări, între care aș aminti organizarea și desfășurarea examenului de admitere pentru toate liceele speciale din țară, ridicarea standardelor profesionale ale cadrelor didactice, dar și cele de învățare și disciplină ale elevilor, optimizarea condițiilor de viață în internat, organizarea schimburilor de experiență și stabilirea de relații inernationale atât de necesare pentru instituția noastră.

R. : Anul 2010 a reprezentat pentru tine despărțirea de școală, dar și abordarea unei alte profesii. Cu ce sentimente ai părăsit școala? Cum te-ai raportat la solicităriile diverse și numeroase ale calității de președinte al Filialei Județene Cluj a A.N.R. ?

I.P. : Anul 2010 a reprezentat un alt moment de răscruce în biografia mea, deoarece, după aproximativ 32 de ani de învățământ, am considerat că trebuie să fac loc la catedră tinerilor colegi, iar perspectiva de a mă implica într-o nouă activitate m-a determinat să părăsesc cu seninătate școala, cu o dulce melancolie pentru încheierea unei etape semnificative a existenței mele. Desigur, rămâneau în urmă oameni și întâmplări, trăiri și evenimente irepetabile, dar, cum am arătat, aveam în față o nouă etapă biografică la fel de interesantă și de atrăgătoare.

Când am candidat la funcția de președinte a Filialei Județene Cluj, am avut în vedere și experiența managerială acumulată în calitatea de director adjunct al Liceului Special pentru Deficienți de Vedere, precum și faptul că am fost în conducerea filialei timp de zece ani, ceea ce mi-a ușurat, în bună măsură, activitatea de manager a organizației clujene.

R. : În deceniul trecut de la convorbirea noastră anterioară, ai avut mai multe realizări printre care și publicarea a trei volume. Vorbește-ne puțin despre ele.

I.P. : În perioada ce s-a scurs de la interviul anterior, am avut o activitate destul de bogată și variată. Aceasta a fost determinată de alegerea mea ca vicepreședinte al Consiliului Director al A.N.R. (în prima legislatură pe domeniul cultural, iar în a doua, pe domeniul educației), iar din anul 2007 reprezint România în Comisia pentru Cultură și Educație a Uniunii Europene a Nevăzătorilor, în cadrul căreia am prezentat un raport bine primit asupra legislației europene privind educația copiilor cu deficiențe vizuale.

Pe lângă activitățile acestea, să le spunem, cu caracter administrativ am reușit să public două cărți de critică literară („Universul prozei lui Vasile Voiculescu” , editura Limes, Cluj-Napoca, 2007, „Ion Vinea – Un melancolic al avangardei românești”, editura Limes, Cluj-Napoca, 2010) și un volum de poeme (‚Apa glasului” a apărut la aceeași editură clujeană în 2011). Ca urmare a celor patru volume publicate, din 2011 sunt membru stagiar al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România.

R. : Ce a însemnat pentru tine colaborarea la Radio Cluj, prin emisiunea „Cuvântul care înflorește” ?

I.P. : În evantaiul preocupărilor din ultimii șapte-opt ani colaborarea cu Radio Cluj (începută, prin intermediul prietenilor Cornel Udrea și Dora Pavel înainte de a avea emisiunea proprie) a constituit punerea în valoare a noi disponibilități creatoare în ipostazele de reporter și realizator, în care mă regăseam și ne regăseam cu plenară bucurie și satisfacție. Am pus mult suflet, dar și toată priceperea gazetărească în realizarea emisiunii „Cuvântul care înflorește”, încercând să transmitem mesaje luminoase și cu un conținut divers și atractiv, prin care să se creeze o imagine cat mai reală despre deficienții de vedere și universul în care trăiesc ei. Reprogramarea emisiuni într-o zi și la o oră inacceptabile, în care audiența ar fi fost aproape de zero, ne-a determinat să renunțăm cu multe regrete și, în ciuda intervențiilor noastre, n-am găsit nici cea mai mică înțelegere din partea conducerii Radioului Cluj.

R. : Se spune că timpul se comprimă, se accelerează continuu și mulți oameni au sentimentul că aleargă prin viață într-un fel de cursă contracronometru, fără răgaz. Tu ai timp liber ? Cum te bucuri de el ?

I.P. : Într-adevăr, problema comprimării timpului face obiectul și unor cercetări științifice, iar oamenii o resimt mai tare de la o anumită vârstă. Nu știu ce să spun, dar mie mi se pare că e o percepție subiectivă a trecerii timpului, în funcție de mai mulți factori, cum ar fi: formația intelectuală, temperamentul fiecărei persoane, tipul de activitate pe care o desfășoară etc..

De când sunt președinte al filialei și vicepreședinte al Consiliui Director Național am mai puțin timp liber decât atunci când lucram în învățământ. Totuși, îmi găsesc timp să citesc în format audio sau electronic, ascult emisiunile culturale la radio (nu urmăresc mai deloc televiziunile), scriu poezii sau diverse articole pentru revistele noastre, merg la spectacole și călătoresc ...

R.: În ultima vreme ai și călătorit. Unde te simți cel mai bine? Dacă n-ai fi trăit în România, Cluj, în care alt spațiu crezi că ai fi fost în cea mai mare măsură „acasă”?

I.P. : Între activitățiile mele de timp liber fac parte și călătoriile, în țară cu ocazia diferitelor manifestări ale asociației sau, vara, pe litoral, unde îmi place foarte mult. În străinătate, călătoresc fie ca turist, fie în calitatea mea de membru al amintitei comisii din cadrul U.E.N. Mi-e foarte greu să afirm care dintre spațiile vizitate ar putea fi „acasa mea”, dar pe litoralul românesc mă simt excelent, iar în străinătate, Tenerife îl consider un spațiu paradisiac, un tărâm de vis (asta fără conotații publicitare!)

R. : În numele cititorilor noștri și al meu iți mulțumesc pentru această convorbire, iți doresc tot binele și te rog să încheiem, oare cum neconvențional, cu unul dintre poemele tale!

I.P. : Ca orice încheiere, și încheierea discuției noastre e una dificilă, însă speranța că vom mai discuta și peste un deceniu îi conferă o notă de optimism. Iată și poemul :

Mâinile

Tatălui meu, Ştefan Podosu

Mâinile lui încercau

să ridice în cer tot pământul.

Lua în fiecare zi

câte-un vagon, două,

pline cu porumb, cu grâu,

cu sfeclă sau floarea-soarelui,

dar cel mai adesea

cu gunoiul de la sutele

de vaci şi de tauri.

Astăzi, Cerul îl treage în sus

de mâinile lui obosite,

neputincioase.

El însă nu vrea să urce acolo, sus,

numai odată cu pământul

pe care îl tot azvârle

spre înaltul infinit.

Acestea sunt mâinile lui,

ale tatălui meu,

care, într-un îndepărtat amurg,

mi-a dat să sorb apa glasului

din auritul clopot.

A consemnat