Într-o
prezentare monografică, volumul „Universul
prozei lui Vasile Voiculescu”, apărut
la Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007, oferă o privire
documentar-artistică asupra unora dintre cele mai surprinzătoare şi
pline de farmec pagini ale prozei româneşti.
Realizată
în ultima perioadă a creaţiei voiculesciene, proza se lansează
prin povestirea cu valoare simbolică, intitulată „Capul
de zimbru”, în 1946, şi, de aceea,
singura scriere în proză pe care autorul acceptă să o şi
publice.
Rod
al sensibilităţii exacerbate, manifestate în intense trăiri
mistice, încă din prima copilărie, proza lui Vasile Voiculescu
dezvăluie, pe de altă parte, experienţele culturale diverse,
impresionante, permanent deschise spre diferitele sfere ale
spiritului uman.
Astfel,
viitorul scriitor, face lecturi timpurii din Biblie, creaţii
folclorice, din psihologie, morală, religie, ştiinţe exacte, din
lucrări de literatură de diverse orientări, romantice,
simbolistice ş.a.m.d.
De
asemenea, teoria şi toate curentele filosofice şi artistice
întâlnite, spiritismul, evoluţionismul, materialismul,
expresionismul, în general, toate vor concura la formarea
convingerii sale, explicit exprimate, prin faptul că „neapărat
temelia spiritului omului normal
este credinţa în Dumnezeu” („Confesiunea unui scriitor medic”).
Cu
atât mai mult, proza sa are în centru omul de dinaintea istoriei;
universul acestuia constă în primordialitatea energiilor vitale
din atemporalitatea comuniunii cu tot ceea ce înseamnă viaţă, în
ipostază arhetipală. Acest aspect fascinant reuşeşte autorul
studiului de faţă, Ion Podosu, să-l marcheze într-un demers
structural cu viziunea şi pasiunea cercetătorului dublat de
preţuirea cuvântului ca o clocotindă magmă a edificiului
artistic.
Concepută
pe capitole, lucrarea corespunde ideii sublimate în titlu, prin
jalonări ce deschid probleme esenţiale şi răspund întrebărilor
privind misterul prozei voiculesciene.
Deşi
exploatează fantasticul, fabulosul, anecdota, Vasile Voiculescu nu
este un mitolog, ci – mai bine-zis – un mitograf, un creator de
noi mituri... după paradigma experienţelor primordiale, mitul având
o formă profană, desacralizată. De aici, eroii lui sunt
confruntaţi cu impactul dintre o lume străveche, pe cale de
dispariţie, şi o lume nouă, invadată de ştiinţă şi de
tehnică.
Prezenţa
autorului, prin intermediul naratorului, se resimte în aparenta
detaşare cu care caută explicitarea miracolului, dincolo de mit,
apelând la atmosfera psihologiei abisale. Dacă timpul este de fapt
o continuă povestire, spaţiul este construit de autor cu o reală
voluptate a aglomerării şi a exploziei de viaţă, în
„primitivitatea personajului,
arhaismul geologic, grandioasa
nuditate a coclaurilor rudimentare” („Iubire magică”).
Timpul
aminteşte de blagianul „strat al mumelor”, iar spiritul este
identificat de către autorul studiului în stilul măreţiei
viziunii geologice a lui Calistrat Hogaş şi a lui Geo Bogza.
Împrejurările în care sunt surprinşi eroii sunt fie vânătoarea,
fie pescuitul, fie vecinătatea jivinelor, în relaţie cu care
aceştia sunt veritabili solomonari, urmaşii direcţi ai spiritelor
totemice. Paradisul lor rămâne unul adânc impregnat păgân, al
străfundurilor, al regăsirii în origini, ca în cazul lui Amin
Gheorghe, Bujor, Berevoi etc.
O
paralelă inspirată cu antromorfismul sadovenian diferenţiază
eroii lui Vasile Voiculescu, drept „fiinţe miraculoase”, minuni
ale firii, ca fiind părtaşi la dezlănţuirea misterelor şi nu
doar beneficiari sau spectatori.
O
categorie a prozei voiculesciene valorifică anecdota, unde autorul
rămâne în zona umanului, atât prin conflictul-surpriză cât şi
prin soluţia cu tentă etică şi morală, ca în lecturile Farsa,
Limanul, Fata din Java etc.
Capitolul
destinat dezbaterilor pe marginea romanului „Zahei
Orbul”, abordează simbolistica
profundă, valorificată de Vasile Voiculescu, impregnată cu
semnificaţii care trimit la Vechiul Testament, de al căror mesaj
autorul mărturiseşte că a fost marcat pentru tot parcursul vieţii.
Pentru
eroul destinat suferinţei „fără
mântuire”, viaţa se dovedeşte a fi
o permanentă luptă cu „bezna” şi,
în acelaşi timp, o permanentă aşteptare. Fără o aură
protectoare din partea divinităţii, eroul trăieşte experienţa
absolută a supliciului augustinian, ieşirea lui fiind nu o
iluminare, ci un proces de compensare, nu prin miracolul divin, ci
prin voinţa proprie, prin măreţia energiei sale interioare.
Personajul
Zahei, amintind de ingenuitatea şi forţa primară a eroilor
voiculescieni, se salvează prin calm şi bunătate, în limanul unei
„lumini neluminate”...
Ultimul
capitol al cărţii, dedicat prozei lui Vasile Voiculescu,
circumscrie duhul povestirii autorului în formulele narative care
pun în lumină puterea magică exercitată de cuvânt asupra
spiritului creator, care decelează fabulosul şi fantasticul la
limita dintre mit şi mister.
În
această descifrare de sensuri constă întreaga forţă de studiu şi
cercetare a autorului acestui volum, scriitorul Ion Podosu.
ANTONIA
BODEA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu